miercuri, 15 iunie 2011

Da, domnule, avem colanţi!

               A trecut o groază de timp de când nu am mai scris pe blog, nici măcar nu l-am deschis.... Au fost alte priorităţi şi o situaţie mai încurcată pe acasă.... Totuşi, abia aşteptam să pot scrie articolul acesta pentru că există un subiect care mă scoate din sărite în ultimile luni: colanţii!
             Nu sunt critic vestimentar şi poate că de multe ori nici eu nu fac cele mai inspirate combinaţii în materie de îmbrăcăminte, dar îndrăznesc să consider că am măcar puţin simţ estetic, şi tocmai acest simţ estetic este puternic zguduit pe stradă, la şcoală, într-un magazin sau la vreo terasă, când mă izbeşte cu brutalitate imaginea unui fund celulitic sau a unui vagin chinuit, aproape tăiat în două de cusătura unei perechi de colanţi transparenţi... Roz bombon, mov intens sau mov pal, griuri de toate felurile, negru şters (sau doar prea frecat), verde crud şi chiar albastru spălăcit.....Colanţi de toate culorile şi mărimile ce se mulează perfect pe fiecare strat de celulită şi sunt atât de performanţi încât scot în evidenţă cu exactitate chiar şi aspectul de coajă de portocală, ca să nu mai pomenesc de şoldurile bifurcate din care atârnă grăsimea, dar şi burtica cu toţi colăceii de salvare la vedere. Nu trebuie precizat faptul că aceşti minunaţi colanţi sunt purtaţi cu un top mulat şi cât mai scurt, pentru a se evidenţia formele "apetisante" ale purtătoarelor.
           E o ofensă adusă feminităţii! Bineînţeles că avem şi specimene care nu se bucură de o cantitate însemnată de grăsime inestetică, nesănătoasă şi gelatinoasă. Altfel spus, sunt slabe! Acestea consideră că în virtutea acestui fapt colanţii transparenţii şi ultramulaţi le avantajează. De altfel chiar am întrebat pe cineva care purta o pereche de colanţi de ce o face , iar răspunsul ei, dat cu vădită superioritate, a fost următorul: " Vai Bianca, cum de ce îi port? Pentru că sunt sexy şi seducători. Bărbaţii adoră femeile în colanţi!" Ok... nu pot să neg faptul că fata chiar avea un corp drăguţ, minionă, frumuşică, dar fundul ei tot m-a izbit, cât de necelulitic era el! Şi mai mult decât fundul m-a dezgustat partea din faţă (ştiţi voi), atât de bine evidenţiată.....Poate dacă aş fi băiat m-aş bucura de o astfel de privelişte, dar e greu de spus. Sunt convinsă că la vârsta în care hormonii tropăie şi două din trei cuvinte încep cu "p", băieţii savurează la maximum toate aceste "delicii", dar atât! Păstrez speranţa că sunt câţiva mai maturi şi care gândesc şi cu capul de pe umeri!
              Din punctul meu de vedere, o femeie trebuie să aibă puţin mister, să fie ceva ce trebuie descoperit treptat în ea, cucerit....Să ştie cât şi cum să ofere, dar mai ales cui. Să ştie să se bucure de corpul ei, oricum ar fi el, punându-i în evidenţă calităţile şi acoperindu-i imperfecţiunile. Cred că o femeie trebuie să radieze, să fie mereu proaspătă şi înfloritoare, să poarte lucruri care  se potrivesc personalităţii ei, dar estetic, cu bun gust....
             Ştiu foarte bine că sunt şi o categorie de colanţi mai grosuţi, dintr-un material mai tare, cu buzunăraşe şi năsturei, care sunt făcuţi ca să fie purtaţi ca pantaloni. Aceştia sunt grozavi pentru UNELE persoane, dar NU pentru ORICINE. Mă înteb de multe ori dacă anumite fete se uită în oglindă înainte să plece de acasă. Şi eu văd multe articole vestimentare pe stradă sau la tv care îmi plac, dar ce folos dacă nu-mi stau bine? Ce folos dacă evidenţiază exact ceea ce eu nu vreau să se vadă? E absurd!  La această vârstă ar trebui să ştiţi deja ce tip de corp aveţi, ce vă avanajează şi ce nu. Mă doare în cot că la modă sunt colanţii-pantaloni (nu doar colanţii pentru că aceştia sunt o eroare de tip "piţiponceală" şi din câte ştiu eu se poartă cu anumite rochiţe sau bluziţe lungi) dacă nu se potrivesc corpului meu! Şi mă doare în cot că se poartă topuri scurte şi mulate dacă mie îmi atârnă două straturi substanţiale de grăsime la şolduri şi pe burtă. scopul meu e să arat şi să mă simt bine, nu să dezgust pe toată lumea din jur!
            Abia aştept ziua în care o să pot ieşi şi eu din casă fără să fiu nevoită să asist la asemenea imagini şi o să pot bea un suc sau o cafea fără să-mi vină să vărs!
          Sfat: uitaţi-vă în oglindă înainte să ieşiţi din casă sau mergeţi la cumpărături cu cineva cât de cât priceput!

miercuri, 11 mai 2011

(Auto)Motivaţional

 Încetează să te mai învinovăţeşti pentru tot ceea ce nu ai făcut! Nu o să poţi schimba asta, iar amărăciunea nu o să dispară decât atunci când o să decizi să mergi mai departe fără regrete!

 Nu te mai compara mereu cu cei din jur! Eşti unic(ă) şi nu e nevoie să te integrezi în tiparele celorlalţi pentru a fi perfect(ă)

Învaţă să te ierţi şi să te accepţi aşa cum eşti! Cunoaşte-te, analizaeză-te, iubeşte-te!                                

Nu te ferii de lovituri şi greutăţi! Doar acestea pot da cu adevărat sens vieţii tale. Fără ele nu o să poţi valora fericirea, nici pe cei dragi şi nu o să creşi spiritual!
          
  Zâmbeşte! Acum, aici, simplu! 

                  

joi, 14 aprilie 2011

Vama Veche, ceai şi amintiri

           Băieţii de la Vama Veche reuşesc întotdeauna să mă atingă, să-mi trezească amintiri -unele ce-mi aprţin, altele nu-... E incredibil cât sunt de profunzi, de simpli şi în acelaşi timp de complecşi. În toată mizeria asta ce ne înconjoară (la propriu şi la figurat) sunt lumina de care am nevoie. Sentimente, adolescenţă, nebunie, rebeliune, dragoste şi iar dragoste, durere, mare...vise... Poezie pură...
            Mă bucur de tinereţea mea, de îndrăgostire, de visele ce mă călăuzesc! Mă bucur de iubire...Doamne, cât mai iubesc... Mă bucur de libertate... Zâmbesc nostalgic! Cât de ciudată e viaţa... şi totuşi...cât de mult o iubesc... Cât de mult îmi place să simt că trăiesc... Respir şi iubesc!
           Ceaşca de ceai  încă e călduţă... Mă îmbată aroma puternică de tei cu lămâie... Mica mea plăcere ce aş vrea să nu se mai termine....

marți, 12 aprilie 2011

Romantisme de ploaie

             Picături mărunte, aproape invizibile, reci... Picături subţiri, ascuţite, catifelate... Milioane de picături... Ploaie... Culori şterse, dizolvate... Atât de intim, de nostalgic...romantic...             
             Ploaia are un farmec pe care nu mulţi îl pot aprecia... E tristă şi dulce, plictisitoare şi fascinantă! Ploaia îţi spală sufletul... te trezeşte, te loveşte - uneori cu brutalitate, alteori uşor, dar mereu rece-
               Ploaia mă îndeamnă la introspecţie, mă pune faţă în faţă cu mine... Prima oară când am scris în jurnalul meu era o noapte ploioasă de vară. Eram mică, abia învăţasem să scriu, dar sunetul ploii - sacadat, trist, puternic- răsuna în mine şi mă răscolea. Trebuia să mă descarc... Voiam să mă descopăr... Aşa că am început să aştern idei fără conţinut pe un caiet uitat undeva prin sertarele mele... La început temătoare, stângace, mai apoi fără niciun fel de reţineri... Şi gândurile curgeau, se revărsau pe hârtie asemeni ploii ce binecuvânta pământul lipsit de viaţă. Era bine... Mă eliberam şi mă cunoşteam. Începeam în sfârşit să explorez misterul din mine. De atunci iubesc ploaia. E singura care are puterea să mă răscolească de fiecare dată, mă umple de... mine...
                Picăturile reci mă liniştesc... Sunt atât de catifelate...ca o mângâiere...ca o atingere revigorantă. Ploaia mă inspiră, o simt a mea, simt că avem o relaţie intimă şi că aşa cum numai ea mă poate înţelege, şi eu, la rândul meu, sunt singura care ştie să o simtă. E naiv...e exact ca atunci când citeşti o carte trăind-o cu atâta patimă încât o simţi a ta. Nu a ta în sensul că tu ai scris-o, ci a ta pentru că acum face parte din tine, din sufletul tău... e o bucată din tine. Simţi că nimeni nu poate aprecia cartea aceea aşa cum o faci tu.... Mi s-a întâmpat de câteva ori...  Mă durea când observam că o citeşte şi altcineva. Aveam senzaţia că o profana... Aveam senzaţia dureroasă că pătrunde undeva în adâncul meu. Mă stăpâneam cu greu să-i smulg cartea din mână, dându-mi seama cât de stupidă eram.... De aceea am evitat mereu acele cărţi "la modă", pe care le citeau toţi (gen seria "Twilight", "Harry Potter", cărţile de şcoală etc)... Îmi era prea teamă de zvâcnirile dispertate din minte când aş fi văzut-o în mâna altcuiva... Îmi era teamă că vor distruge vraja ei şi deci o parte din mine...
             La geam aud iar picături ce mă cheamă... O să ies să îmbrăţişez ploaia, să mă învelesc în ea, să mă acopăr de parfumul ei.... O să ies cu o umbrelă, nu pentru că mi-ar fi teamă de picături, ci pentru că îmi place să mă plimb sub umbrelă, jucându-mă cu ea copilăreşte, visând cu ochii deschişi... O să ies să mă las iar fascinată de culorile ce se dizolvă în faţa ochilor mei şi se contopesc în culoarea sufletului meu... O să ies cu cu tine în gând....şi o să-mi doresc să fi fost lângă mine ca să împărţim împreună magia picăturilor de ploaie... O să mă las sărutată de ele, o să te iubesc pe tine...

duminică, 3 aprilie 2011

B.


             Nu sunt o femeie remarcabilă, plină de calităţi şi subtilă...Eu iubesc şi atât! Iubesc intens şi sălbatic, iubesc total şi exclusivist, iubesc fără să ţin cont de consecinţe şi de  "impresiile" celorlalţi!  
             Nu sunt prinţesa la ananghie în aşteptarea Făt-Frumosului salvator....Eu visez şi atât! Eu cred în visele mele....Nu-mi e teamă să evadez din realitate pentru că întotdeauna am crezut că viaţa e mai mult decât raţiune....E un mister al cărui răspuns se află în mine.
              Nu vreau să-mi spună nimeni cine sunt! Încă nu am reuşit să aflu nici eu asta, dar poate că nici nu trebuie. Ştiu doar că într-o zi o să dispar pur şi simplu şi nimeni, absolut nimeni, nu o să ştie câtă viaţă a zvâcnit în mine...
             Sunt doar tânără, pătimaşă şi aeriană!
            "Nu am nevoie de sfaturi, ştiu să greşesc şi singură".... 

marți, 15 martie 2011

Bună dimineaţa....

       Raze dulci de lumină în cameră....S-a trezit. Prea multă lumină, prea mult soare azi. Vrea să doarmă, de ce oare nu a tras draperia de aseară? Acum îi era lene să se ridice. Cât o fi ceasul? Deja 6 fără un sfert? Firar! Spera să mai poată dormi o oră...două...toată ziua. Cu o strângere de inimă îşi înfinge faţa în pernă. Miroase a somn şi încă a ceva....A ce? Ce naiba e?  Se enervează şi se întoarce pe partea stângă, cu spatele la fereastră. Degeaba! Lumina e tot acolo, îi zâmbeşte zglobiu (ce enervant) şi îi spune strident: "Trezeştete femeie! Şti câte ai de făcut azi?" Într-o ultimă încercare disperată de a mai salva cele zece minute de somn rămase trage nervos plapuma peste cap. Mai bine....Închide ochii.....Hmmmm, nu stau închişi. Îi strânge cu putere până toată fruntea i se încruntă....Inutil, a rămas fără aer. Trebuie să iasă...la lumină...iar! Nu, nu se ridică...Mai sunt 5, ba nu 7 minute! Încă puţin....Inspiră...Într-adevăr, avea multe de făcut.... Nodul din piept i se măreşte brusc. O sufocă. Nu mai sună ceasul ăla o dată?
               În fine, dintr-o mişcare bruscă aruncă plapuma de pe ea.....Ce răcoare e....O pune înapoi....Nu, nu e bine. Trebuie să se trezească...dar nu are niciun chef....chef de viaţă, de şcoală, de muncă, de stres, de pasta de dinţi sau de cămaşa rece de pe spătarul scaunului. Dar acel "trebuie" revine obsesiv. S-a ridicat din pat târâindu-se, suferind. O durea sufletul. Apa rece de la baie o înspăimânta. Şi-a amintit ceva ce citise recent: "dimineaţa, când te trezeşti şi simţi că cerul îţi cade pe cap, mulţumeşte-I Domnului pentru o persoană dragă ţie, pe care o iubeşti enorm..." O persoană dragă....Daaa....îi mulţumi în gând Domnului....
             Apa curgea acum limpede la robinet. Trebuia numai să o atingă. Se privi în oglindă. Ce ciufulită era. Zâmbi nostalgic. Avea ochii luminoşi, prea verzi şi prea mari. Se strâmbă copilăreşte... Acum razele o făceau mai frumoasă. Era numai ea şi o aştepta o zi luuungă....Bună dimineaţa! 



miercuri, 2 martie 2011

Me, Myself and I

             Astăzi simt nevoia să mă regăsesc! Mi-e dor de mine...Mi-e dor să mă bucur de persoana mea! Mi-e dor să râd cu mine...de mine! Mi-e dor să mă iubesc! Mi-e dor să mă iert! Mi-e dor să-mi acord clipe de răsfăţ fără să mă simt vinovată! Mi-e dor să trăiesc cu nesaţ romane visătoare şi îndrăgostite, pline de iluzii....Mi-e dor să mă amăgesc....Mi-e atât de dor să mă simt bine doar eu cu mine!
           Dulcea amăgire nu mă mai îmbată....Nu mai pot să mă mint că e frumos afară, că verdele crud o să acopere temerile înfrigurate din mine....Nu mai pot să mă mint că sunt mulţumită de mine! Nu mai suport să simt cum se scurg zilele şi nopţile pe lângă mine fără să fac ceva....Ce?
             Poate că am crescut...Poate că doar m-am pierdut în iureşul aspiraţiilor, al viselor, al iluziilor, al wanna-be-urilor! Şi poate că mâine o să mă privesc în oglindă şi o să zâmbesc din nou...Astăzi, însă, o să stau cu mine la un ceai, la o discuţie...just Me Myself and I! 

luni, 14 februarie 2011

Sick...

      
           Ziua de azi mi-am petrecut-o în pat, plângându-mi de milă şi bucurându-mă de mici pauze de relaxare între accesele de durere...Simţeam că se prăbuşeşte tavanul peste mine şi nu voiam de cât să adorm, să nu mai simt nimic...Am încercat în zadar să mă gândesc la ceva...orice! Acelaşi rezultat l-am avut şi pentru o carte care mă aşteaptă de săptămâni să o finalizez (şi nu-mi dau seama de ce nu pot să o fac),dar şi pentru televizorul de pe urma căruia am obţinut numai satisfacţia enervantă de a butona telecomanda strâmbându-mă aproape la fiecare post ce-mi ieşea în cale. Iar acum....ei bine, acum mă întreb cum a putut trece ziua atât de repede fără să fac nimic. E oare normal să mă simt vinovată pentru asta? Aş vrea să găsesc un motiv să nu fie aşa, dar sunt încă mult prea ameţită ca să-mi dau seama...
          

vineri, 11 februarie 2011

La o cafea...

  Într-o dupăamiază ploioasă de luni, la o cafea...
          - Auzi Bianca, tu crezi că noi două o să ajungem în Rai după ce vom muri?
          -Nu ştiu ce să zic....Mi-e teamă că o să mă plictisesc acolo...





marți, 1 februarie 2011

Steve Jobs – despre perseverenta intr-un discurs in cadrul universitatii Standford.

Discursul e absolut genial! Just in case you need some motivation!

joi, 20 ianuarie 2011

La luptă!

          În ultima perioadă m-am simţit ca un spectator plictisit şi pasiv al propriei mele vieţi. Nu am crezut niciodată că pot fi actor şi spectator în acelaşi timp. Nu am crezut că pot să particip la multitudinea de evenimente, mai mult sau mai puţin plăcute, fără să mă implic în ele (sau cel puţin nu mai mult de câteva ore). Mi-am jucat rolul şi după câteva minute mi-am uitat replicile...Am uitat de mine...
           Ciudat e că acum am în minte atâtea observaţii încât mă întreb unde s-au ascuns până acum. Sunt scârbită de nesimţirea şi tupeul din jurul meu. Simt că mi-a ajuns până în gât ipocrizia şi egoismul pe care îl întâlnesc la fiecare pas: la TV (mi-e groază să mă uit la ştiri mai ales la cele privitoare la politică sau economie- e prea mult să vezi cum eşti manipulat şi înşelat pe faţă, fără a putea face mai nimic-), pe stradă, la şcoală (aici e de-a dreptul frustrant), într-un local, pe o bancă în parc....M-am săturat să urmăresc peste tot aceeleaşi principii de viaţă: scopul scuză mijloacele (pe scurt, dă-i naibii pe toţi, calcă-i în picioare, arată-le pe faţă cât eşti de corupt şi zâmbeştele cu toată faţa) şi " după mine potopul" (că doar tu eşti centrul universului şi doar tu contezi). M-am săturat de "pupincurismul" românesc...şi cel mai rău şi dureros e că dă roade...bogate. Nu e ceva nou, şi Caragiale a observat ironic: "Pupă-i în bot şi papă-le tot".
          Am în minte mii de situaţii în care putem cel puţin să spun ceva, dar am tăcut. Vorba românului: "laso mă că merge aşa"...Dar până când? Observam la o oră de istorie recent că marile naţiuni de azi au reuşit să se autodepăşească, să exceleze după o prăbuşire totală. Ce e mai interesant e că  noi, românii, avem o structură aparte care merge până la limite nebănuite de suportare a nedreptăţilor şi mizeriei, în tot decursul istoriei noastre. Cineva spunea că suntem asemeni unei trestii care se apleacă copleşită de fiecare nenorocire, dar apoi se ridică. Ceva în genul necazurile trec, românii rămân. Şi atât! Nimic schimbat, prea puţine revolte, prea puţine hotărâri,prea puţine măsuri luate, prea multă pasivitate. Unde e e naţionalismul nostru (încercaţi să evadaţi din realitatea asta absolut ruşinoasă de acum)? Unde e solidaritatea?Unde s-a mai dus şi patriotismul? Şi de ce tocmai la noi e vorba: "să moara capra vecinului"?
         Sunt prea multe întrebări fără răspuns....Însă un lucru ştiu sigur: a venit vremea să luptăm! A venit vremea să lovim în toţi corupţii şi ipocriţii de lângă noi, să ne suflecăm mânecuţele şi să facem noi ceva pentru ţara asta! Până la urmă, bănuiesc că nu o să avem niciun Hitler care să ne scape de ţigani şi care să ne pună la treabă, să provoace o reînflorire a economiei, să ne platească datoriile, să ducă o politică externă demnă, să ne ridice moralul, să ne facă să fim mândrii că suntem români şi să ne spele ruşinea...Nu?
           Pe de altă parte probabil vă întrebaţi ce naiba putem face noi...Ştim doar să privim, să murmurăm ceva în interiorul nostru, eventual să mai comentăm cu cineva şi...mergem mai departe... Părerea mea e că putem începe să nu mai tolerăm  micile nedreptăţi din micul nostru univers (şcoală, servici, organizaţii familie etc), să dăm cărţile pe faţă! Sunt convinsă că aţi observat muuuuuuullte până acum. Ei bine, spuneţi! Scrieţi! Publicaţi!
          Ştiu că e mult mai comod să închizi ochii şi să te prefaci că nu vezi, dar nu e rentabil. Rezultatul e în faţa noastră! Deschideţi ochii şi priviţil bine! E realitatea noastră! Aveţi de gând să-i închideţi la loc? Atunci nu vă mai plângeţi!
"În fiecare dintre noi se naşte o revoluţie!!!"

Oraşul cu salcâmi - fragmente...

        "Între aceste presupuneri abstracte, Adriana fu surprinsă de amintirea parfumului, pe care îl respirase lângă Paul. Avu aceeaşi plăcere curioasă, simţi că aceeaşi tărie pe care nu o poate defini îi dilată din nou nările, îi umple gura şi îi adânceşte respiraţia. Ghici între gustul aspru al tutunului şi nuanţa acidă a unei colonii proste, un miros animat de sudoare bărbătească. De cum izbuti să afle ce anume lucru era străin în această aromă, se adânci pasionată în căutarea ei, îşi ascunse capul în perne şi o gustă încet, prelung, cu întreruperi scurte ce îi măreau plăcerea, cu întârzieri voluntare şi ocolite.”

          „Simţi cum mâinile fetei alunecă de pe umerii lui şi cad. Răsuflarea ei adâncă îi mângâia obrazul lui aspru ca un abur îndepărtat. Când ridică privirea, băgă de seamă că ţine în mâini un trup inert: faţa Adrianei era palidă, buzele umede păstrau un surâs nesigur, ochii întredeschişi căutau ceva dincolo de el.”

       „Adriana se temea de iubirea lui bruscă. Era în exuberanţa, în nerăbdarea, în entuziasmul lui un exces care o neliniştea, poate fiindcă asta dezorganiza simţul ei de echilibru sau poate, mai degrabă, fiindcă simţea că o pasiune bruscă nu este o pasiune stabilă. Ea ar fi vrut să fie iubită mediocru, fără accese de mare patimă, dar, de asemenea, fără căderi subite şi lungi, să fie iubită cu o dragoste zilnică, sigură aşezată. În faţa pasiunii lui prea vii ea avea un gest ascuns de ezitare, asemenea surâsului descurajat al oamenilor trişti, când le dai o veste în care le e teamă să creadă, fiindcă li se pare prea frumoasă. Ar fi vrut să răspundă sărutărilor lui cu aceeaşi sclipire de scurtă nebunie, să-l aibă în braţe cu aceeaşi desăvârşită fericire, dar se temea să nu înainteze prea mult pe căile norocului, pe care le ştia, de altădată, ocolite, scurte, înşelătoare. Se strecura deci prin mâinile nervoase ale lui Gelu, cu un mic zâmbet speriat, ce punea pe cuvintele lui de dragoste un accent de îndoială şi amintea, deasupra jurămintelor lui, sentimentul de a şti că totul trece.”

       „Îi lua capul în mâini, îl apropia de ea, îl privea cu o curiozitate afectuoasă, atentă, înainte de a-l săruta, ca şi cum ar fi ales locul pe care buzele ei să coboare şi să se oprească. Nu erau sărutările nervoase şi violente de altădată, ci îmbrăţişări lungi, de o voluptate ocolită, de o plăcere nuanţată. Fiecare sărut era o rană, în care buzele, răsuflarea, dinţii, vârful limbii se înecau umede, calde şi pe urmă se desfăceau întârziat, cu o ultimă ezitare, lăsând, între o gură şi alta, un surâs şters, aburit. Dacă buzele, despărţindu-se, se rupeau prea brusc, dacă îmbrăţişarea fusese stângace şi sărutul neterminat cum trebuie, îl reîncepeau de la capăt, cu seriozitate, ca şi cum ar fi trebuit să îndeplinească un lucru exact, ca şi cum, dincolo de plăcerea lor, ei aveau să desăvârşească ceva rotund, perfect, mare şi întreg în acea sărutare.”

        „Când îl simţi lângă ea, se strânse în jurul trupului lui, tăcută. Îi căuta numai gura, ca să-l recunoască. Căci altfel îi era străin corpul acela bărbătesc bine legat, prea dur, prea bine încheiat, prins parcă în întregime între omoplaţi, calm, stăpân pe reflexele lui. Al ei era sperios, tremurător şi se împletea în jurului lui cu o căutare oarbă de plantă. Ar fi vrut să rămână aşa lângă el, nemişcată, cu capul pe umărului lui gol, înfiorată de liniştea acelui trup, intimidată de puterea lui reţinută, fericită de faptul de a se şti mică, fragilă, pieritoare, în vecinătatea lui. Dar îi simţea ochii lucind în întuneric şi se temea. Cu o şiretenie pe care o găsise femeieşte, din instinct, îşi plimbă mâna pe pieptul lui încordat şi îl mângâia fricoasă, ca şi cum ar fi vrut să-l măgulească şi să-l înduplece.  De câteva ori el o luase toată în braţele lui, acoperind-o toată sub răsuflarea lui caldă. Îi auzea zvâcnirea sângelui, tare, ritmat. De câteva ori, ea se desfăcuse uşor de el şi îi trecuse printre degete, nesimţit. Murmura fără înţeles un şir de vocale stinse, ca pe un descântec, şi vocea ei înmuiată era copilăroasă, cerând o întârziere, încă una… Era un fel de implorare în mângâierile ei timide, un fel stângaci de a căuta voluptatea şi de a întârzia.  Îi urmărea cu buzele, într-un sărut lung şi umed, conturul umerilor, linia gâtului, până jos pe coşul pieptului, îl descoperea atentă cu gura, cu degetele ei subţiri, cu sânii ei mici, şi când simţea că trupul omului se răsuceşte, parcă în sinea lui, zguduit de o strigare pe care ea nu mai ştia cum s-o oprească, se retrăgea înspăimântată într-un colţ al acelui pat larg, cu mâna la gură ca să nu strige, îngrozită cum trebuie să fi fost, în poveste, ucenicul vrăjitorului, când şi-a dat seama că uitase cuvântul de vraje ce poate să strângă iar apele dezlănţuite.  Pe urmă, jocul reîncepu la fel, nesigur, primejdios, ocolind deznodământul atunci când el părea de neînlăturat, adulmecându-l atunci când se depărta.  În zori, obosită, Adriana se supuse.”

       „Ea căuta o îmbrăţişare în care să nu rămână nimic altceva decât fericirea cărnii. I se părea că marele miracol pe care îl trăise în acele zile, singura descoperire pe care o făcuse, era că oamenii pot fi goi, că pot avea o frumuseţe de animal, că se pot căuta cu o pasiune de fiară albă."