La luptă!

          În ultima perioadă m-am simţit ca un spectator plictisit şi pasiv al propriei mele vieţi. Nu am crezut niciodată că pot fi actor şi spectator în acelaşi timp. Nu am crezut că pot să particip la multitudinea de evenimente, mai mult sau mai puţin plăcute, fără să mă implic în ele (sau cel puţin nu mai mult de câteva ore). Mi-am jucat rolul şi după câteva minute mi-am uitat replicile...Am uitat de mine...
           Ciudat e că acum am în minte atâtea observaţii încât mă întreb unde s-au ascuns până acum. Sunt scârbită de nesimţirea şi tupeul din jurul meu. Simt că mi-a ajuns până în gât ipocrizia şi egoismul pe care îl întâlnesc la fiecare pas: la TV (mi-e groază să mă uit la ştiri mai ales la cele privitoare la politică sau economie- e prea mult să vezi cum eşti manipulat şi înşelat pe faţă, fără a putea face mai nimic-), pe stradă, la şcoală (aici e de-a dreptul frustrant), într-un local, pe o bancă în parc....M-am săturat să urmăresc peste tot aceeleaşi principii de viaţă: scopul scuză mijloacele (pe scurt, dă-i naibii pe toţi, calcă-i în picioare, arată-le pe faţă cât eşti de corupt şi zâmbeştele cu toată faţa) şi " după mine potopul" (că doar tu eşti centrul universului şi doar tu contezi). M-am săturat de "pupincurismul" românesc...şi cel mai rău şi dureros e că dă roade...bogate. Nu e ceva nou, şi Caragiale a observat ironic: "Pupă-i în bot şi papă-le tot".
          Am în minte mii de situaţii în care putem cel puţin să spun ceva, dar am tăcut. Vorba românului: "laso mă că merge aşa"...Dar până când? Observam la o oră de istorie recent că marile naţiuni de azi au reuşit să se autodepăşească, să exceleze după o prăbuşire totală. Ce e mai interesant e că  noi, românii, avem o structură aparte care merge până la limite nebănuite de suportare a nedreptăţilor şi mizeriei, în tot decursul istoriei noastre. Cineva spunea că suntem asemeni unei trestii care se apleacă copleşită de fiecare nenorocire, dar apoi se ridică. Ceva în genul necazurile trec, românii rămân. Şi atât! Nimic schimbat, prea puţine revolte, prea puţine hotărâri,prea puţine măsuri luate, prea multă pasivitate. Unde e e naţionalismul nostru (încercaţi să evadaţi din realitatea asta absolut ruşinoasă de acum)? Unde e solidaritatea?Unde s-a mai dus şi patriotismul? Şi de ce tocmai la noi e vorba: "să moara capra vecinului"?
         Sunt prea multe întrebări fără răspuns....Însă un lucru ştiu sigur: a venit vremea să luptăm! A venit vremea să lovim în toţi corupţii şi ipocriţii de lângă noi, să ne suflecăm mânecuţele şi să facem noi ceva pentru ţara asta! Până la urmă, bănuiesc că nu o să avem niciun Hitler care să ne scape de ţigani şi care să ne pună la treabă, să provoace o reînflorire a economiei, să ne platească datoriile, să ducă o politică externă demnă, să ne ridice moralul, să ne facă să fim mândrii că suntem români şi să ne spele ruşinea...Nu?
           Pe de altă parte probabil vă întrebaţi ce naiba putem face noi...Ştim doar să privim, să murmurăm ceva în interiorul nostru, eventual să mai comentăm cu cineva şi...mergem mai departe... Părerea mea e că putem începe să nu mai tolerăm  micile nedreptăţi din micul nostru univers (şcoală, servici, organizaţii familie etc), să dăm cărţile pe faţă! Sunt convinsă că aţi observat muuuuuuullte până acum. Ei bine, spuneţi! Scrieţi! Publicaţi!
          Ştiu că e mult mai comod să închizi ochii şi să te prefaci că nu vezi, dar nu e rentabil. Rezultatul e în faţa noastră! Deschideţi ochii şi priviţil bine! E realitatea noastră! Aveţi de gând să-i închideţi la loc? Atunci nu vă mai plângeţi!

"În fiecare dintre noi se naşte o revoluţie!!!"