La luptă!

          În ultima perioadă m-am simţit ca un spectator plictisit şi pasiv al propriei mele vieţi. Nu am crezut niciodată că pot fi actor şi spectator în acelaşi timp. Nu am crezut că pot să particip la multitudinea de evenimente, mai mult sau mai puţin plăcute, fără să mă implic în ele (sau cel puţin nu mai mult de câteva ore). Mi-am jucat rolul şi după câteva minute mi-am uitat replicile...Am uitat de mine...
           Ciudat e că acum am în minte atâtea observaţii încât mă întreb unde s-au ascuns până acum. Sunt scârbită de nesimţirea şi tupeul din jurul meu. Simt că mi-a ajuns până în gât ipocrizia şi egoismul pe care îl întâlnesc la fiecare pas: la TV (mi-e groază să mă uit la ştiri mai ales la cele privitoare la politică sau economie- e prea mult să vezi cum eşti manipulat şi înşelat pe faţă, fără a putea face mai nimic-), pe stradă, la şcoală (aici e de-a dreptul frustrant), într-un local, pe o bancă în parc....M-am săturat să urmăresc peste tot aceeleaşi principii de viaţă: scopul scuză mijloacele (pe scurt, dă-i naibii pe toţi, calcă-i în picioare, arată-le pe faţă cât eşti de corupt şi zâmbeştele cu toată faţa) şi " după mine potopul" (că doar tu eşti centrul universului şi doar tu contezi). M-am săturat de "pupincurismul" românesc...şi cel mai rău şi dureros e că dă roade...bogate. Nu e ceva nou, şi Caragiale a observat ironic: "Pupă-i în bot şi papă-le tot".
          Am în minte mii de situaţii în care putem cel puţin să spun ceva, dar am tăcut. Vorba românului: "laso mă că merge aşa"...Dar până când? Observam la o oră de istorie recent că marile naţiuni de azi au reuşit să se autodepăşească, să exceleze după o prăbuşire totală. Ce e mai interesant e că  noi, românii, avem o structură aparte care merge până la limite nebănuite de suportare a nedreptăţilor şi mizeriei, în tot decursul istoriei noastre. Cineva spunea că suntem asemeni unei trestii care se apleacă copleşită de fiecare nenorocire, dar apoi se ridică. Ceva în genul necazurile trec, românii rămân. Şi atât! Nimic schimbat, prea puţine revolte, prea puţine hotărâri,prea puţine măsuri luate, prea multă pasivitate. Unde e e naţionalismul nostru (încercaţi să evadaţi din realitatea asta absolut ruşinoasă de acum)? Unde e solidaritatea?Unde s-a mai dus şi patriotismul? Şi de ce tocmai la noi e vorba: "să moara capra vecinului"?
         Sunt prea multe întrebări fără răspuns....Însă un lucru ştiu sigur: a venit vremea să luptăm! A venit vremea să lovim în toţi corupţii şi ipocriţii de lângă noi, să ne suflecăm mânecuţele şi să facem noi ceva pentru ţara asta! Până la urmă, bănuiesc că nu o să avem niciun Hitler care să ne scape de ţigani şi care să ne pună la treabă, să provoace o reînflorire a economiei, să ne platească datoriile, să ducă o politică externă demnă, să ne ridice moralul, să ne facă să fim mândrii că suntem români şi să ne spele ruşinea...Nu?
           Pe de altă parte probabil vă întrebaţi ce naiba putem face noi...Ştim doar să privim, să murmurăm ceva în interiorul nostru, eventual să mai comentăm cu cineva şi...mergem mai departe... Părerea mea e că putem începe să nu mai tolerăm  micile nedreptăţi din micul nostru univers (şcoală, servici, organizaţii familie etc), să dăm cărţile pe faţă! Sunt convinsă că aţi observat muuuuuuullte până acum. Ei bine, spuneţi! Scrieţi! Publicaţi!
          Ştiu că e mult mai comod să închizi ochii şi să te prefaci că nu vezi, dar nu e rentabil. Rezultatul e în faţa noastră! Deschideţi ochii şi priviţil bine! E realitatea noastră! Aveţi de gând să-i închideţi la loc? Atunci nu vă mai plângeţi!

"În fiecare dintre noi se naşte o revoluţie!!!"

Oraşul cu salcâmi - fragmente...

        "Între aceste presupuneri abstracte, Adriana fu surprinsă de amintirea parfumului, pe care îl respirase lângă Paul. Avu aceeaşi plăcere curioasă, simţi că aceeaşi tărie pe care nu o poate defini îi dilată din nou nările, îi umple gura şi îi adânceşte respiraţia. Ghici între gustul aspru al tutunului şi nuanţa acidă a unei colonii proste, un miros animat de sudoare bărbătească. De cum izbuti să afle ce anume lucru era străin în această aromă, se adânci pasionată în căutarea ei, îşi ascunse capul în perne şi o gustă încet, prelung, cu întreruperi scurte ce îi măreau plăcerea, cu întârzieri voluntare şi ocolite.”

          „Simţi cum mâinile fetei alunecă de pe umerii lui şi cad. Răsuflarea ei adâncă îi mângâia obrazul lui aspru ca un abur îndepărtat. Când ridică privirea, băgă de seamă că ţine în mâini un trup inert: faţa Adrianei era palidă, buzele umede păstrau un surâs nesigur, ochii întredeschişi căutau ceva dincolo de el.”

       „Adriana se temea de iubirea lui bruscă. Era în exuberanţa, în nerăbdarea, în entuziasmul lui un exces care o neliniştea, poate fiindcă asta dezorganiza simţul ei de echilibru sau poate, mai degrabă, fiindcă simţea că o pasiune bruscă nu este o pasiune stabilă. Ea ar fi vrut să fie iubită mediocru, fără accese de mare patimă, dar, de asemenea, fără căderi subite şi lungi, să fie iubită cu o dragoste zilnică, sigură aşezată. În faţa pasiunii lui prea vii ea avea un gest ascuns de ezitare, asemenea surâsului descurajat al oamenilor trişti, când le dai o veste în care le e teamă să creadă, fiindcă li se pare prea frumoasă. Ar fi vrut să răspundă sărutărilor lui cu aceeaşi sclipire de scurtă nebunie, să-l aibă în braţe cu aceeaşi desăvârşită fericire, dar se temea să nu înainteze prea mult pe căile norocului, pe care le ştia, de altădată, ocolite, scurte, înşelătoare. Se strecura deci prin mâinile nervoase ale lui Gelu, cu un mic zâmbet speriat, ce punea pe cuvintele lui de dragoste un accent de îndoială şi amintea, deasupra jurămintelor lui, sentimentul de a şti că totul trece.”

       „Îi lua capul în mâini, îl apropia de ea, îl privea cu o curiozitate afectuoasă, atentă, înainte de a-l săruta, ca şi cum ar fi ales locul pe care buzele ei să coboare şi să se oprească. Nu erau sărutările nervoase şi violente de altădată, ci îmbrăţişări lungi, de o voluptate ocolită, de o plăcere nuanţată. Fiecare sărut era o rană, în care buzele, răsuflarea, dinţii, vârful limbii se înecau umede, calde şi pe urmă se desfăceau întârziat, cu o ultimă ezitare, lăsând, între o gură şi alta, un surâs şters, aburit. Dacă buzele, despărţindu-se, se rupeau prea brusc, dacă îmbrăţişarea fusese stângace şi sărutul neterminat cum trebuie, îl reîncepeau de la capăt, cu seriozitate, ca şi cum ar fi trebuit să îndeplinească un lucru exact, ca şi cum, dincolo de plăcerea lor, ei aveau să desăvârşească ceva rotund, perfect, mare şi întreg în acea sărutare.”

        „Când îl simţi lângă ea, se strânse în jurul trupului lui, tăcută. Îi căuta numai gura, ca să-l recunoască. Căci altfel îi era străin corpul acela bărbătesc bine legat, prea dur, prea bine încheiat, prins parcă în întregime între omoplaţi, calm, stăpân pe reflexele lui. Al ei era sperios, tremurător şi se împletea în jurului lui cu o căutare oarbă de plantă. Ar fi vrut să rămână aşa lângă el, nemişcată, cu capul pe umărului lui gol, înfiorată de liniştea acelui trup, intimidată de puterea lui reţinută, fericită de faptul de a se şti mică, fragilă, pieritoare, în vecinătatea lui. Dar îi simţea ochii lucind în întuneric şi se temea. Cu o şiretenie pe care o găsise femeieşte, din instinct, îşi plimbă mâna pe pieptul lui încordat şi îl mângâia fricoasă, ca şi cum ar fi vrut să-l măgulească şi să-l înduplece.  De câteva ori el o luase toată în braţele lui, acoperind-o toată sub răsuflarea lui caldă. Îi auzea zvâcnirea sângelui, tare, ritmat. De câteva ori, ea se desfăcuse uşor de el şi îi trecuse printre degete, nesimţit. Murmura fără înţeles un şir de vocale stinse, ca pe un descântec, şi vocea ei înmuiată era copilăroasă, cerând o întârziere, încă una… Era un fel de implorare în mângâierile ei timide, un fel stângaci de a căuta voluptatea şi de a întârzia.  Îi urmărea cu buzele, într-un sărut lung şi umed, conturul umerilor, linia gâtului, până jos pe coşul pieptului, îl descoperea atentă cu gura, cu degetele ei subţiri, cu sânii ei mici, şi când simţea că trupul omului se răsuceşte, parcă în sinea lui, zguduit de o strigare pe care ea nu mai ştia cum s-o oprească, se retrăgea înspăimântată într-un colţ al acelui pat larg, cu mâna la gură ca să nu strige, îngrozită cum trebuie să fi fost, în poveste, ucenicul vrăjitorului, când şi-a dat seama că uitase cuvântul de vraje ce poate să strângă iar apele dezlănţuite.  Pe urmă, jocul reîncepu la fel, nesigur, primejdios, ocolind deznodământul atunci când el părea de neînlăturat, adulmecându-l atunci când se depărta.  În zori, obosită, Adriana se supuse.”

       „Ea căuta o îmbrăţişare în care să nu rămână nimic altceva decât fericirea cărnii. I se părea că marele miracol pe care îl trăise în acele zile, singura descoperire pe care o făcuse, era că oamenii pot fi goi, că pot avea o frumuseţe de animal, că se pot căuta cu o pasiune de fiară albă."