Raze dulci de lumină în cameră....S-a trezit. Prea multă lumină, prea mult soare azi. Vrea să doarmă, de ce oare nu a tras draperia de aseară? Acum îi era lene să se ridice. Cât o fi ceasul? Deja 6 fără un sfert? Firar! Spera să mai poată dormi o oră...două...toată ziua. Cu o strângere de inimă îşi înfinge faţa în pernă. Miroase a somn şi încă a ceva....A ce? Ce naiba e? Se enervează şi se întoarce pe partea stângă, cu spatele la fereastră. Degeaba! Lumina e tot acolo, îi zâmbeşte zglobiu (ce enervant) şi îi spune strident: "Trezeştete femeie! Şti câte ai de făcut azi?" Într-o ultimă încercare disperată de a mai salva cele zece minute de somn rămase trage nervos plapuma peste cap. Mai bine....Închide ochii.....Hmmmm, nu stau închişi. Îi strânge cu putere până toată fruntea i se încruntă....Inutil, a rămas fără aer. Trebuie să iasă...la lumină...iar! Nu, nu se ridică...Mai sunt 5, ba nu 7 minute! Încă puţin....Inspiră...Într-adevăr, avea multe de făcut.... Nodul din piept i se măreşte brusc. O sufocă. Nu mai sună ceasul ăla o dată?
În fine, dintr-o mişcare bruscă aruncă plapuma de pe ea.....Ce răcoare e....O pune înapoi....Nu, nu e bine. Trebuie să se trezească...dar nu are niciun chef....chef de viaţă, de şcoală, de muncă, de stres, de pasta de dinţi sau de cămaşa rece de pe spătarul scaunului. Dar acel "trebuie" revine obsesiv. S-a ridicat din pat târâindu-se, suferind. O durea sufletul. Apa rece de la baie o înspăimânta. Şi-a amintit ceva ce citise recent: "dimineaţa, când te trezeşti şi simţi că cerul îţi cade pe cap, mulţumeşte-I Domnului pentru o persoană dragă ţie, pe care o iubeşti enorm..." O persoană dragă....Daaa....îi mulţumi în gând Domnului....
Apa curgea acum limpede la robinet. Trebuia numai să o atingă. Se privi în oglindă. Ce ciufulită era. Zâmbi nostalgic. Avea ochii luminoşi, prea verzi şi prea mari. Se strâmbă copilăreşte... Acum razele o făceau mai frumoasă. Era numai ea şi o aştepta o zi luuungă....Bună dimineaţa!
Astăzi simt nevoia să mă regăsesc! Mi-e dor de mine...Mi-e dor să mă bucur de persoana mea! Mi-e dor să râd cu mine...de mine! Mi-e dor să mă iubesc! Mi-e dor să mă iert! Mi-e dor să-mi acord clipe de răsfăţ fără să mă simt vinovată! Mi-e dor să trăiesc cu nesaţ romane visătoare şi îndrăgostite, pline de iluzii....Mi-e dor să mă amăgesc....Mi-e atât de dor să mă simt bine doar eu cu mine!
Dulcea amăgire nu mă mai îmbată....Nu mai pot să mă mint că e frumos afară, că verdele crud o să acopere temerile înfrigurate din mine....Nu mai pot să mă mint că sunt mulţumită de mine! Nu mai suport să simt cum se scurg zilele şi nopţile pe lângă mine fără să fac ceva....Ce?
Poate că am crescut...Poate că doar m-am pierdut în iureşul aspiraţiilor, al viselor, al iluziilor, al wanna-be-urilor! Şi poate că mâine o să mă privesc în oglindă şi o să zâmbesc din nou...Astăzi, însă, o să stau cu mine la un ceai, la o discuţie...just Me Myself and I!
