FERICIREA

      E un subiect aparent simplu, e un cuvânt ce nu lipseşte din viaţa noastră cotidiană, e un sentiment pe care într-un fel sau altul l-am experimentat cu toţii şi totuşi, în mod paradoxal, îi simţim lipsa în fiecare secundă….sau nu…

      Nu ştiu ce simt ceilalţi, dar ştiu că pentru fiecare în parte fericirea înseamnă altceva. Personal pot să spun că asta îmi doresc cel mai mult în viaţă, e scopul şi idealul meu: să fiu fericită! Da, pare simplu, naiv... O să mi se spună că un om nu poate fi niciodată fericit pe deplin. Nimic mai greşit! Am constatat că a fi fericit nu înseamnă să treci de un anumit obstacol, să iei o notă bună, să vină ziua de vineri sau vacanţa, o pereche nouă de pantofi, un iubit, să termini liceul, să te căsătoreşti sau primul copil....Nu! Cred că fericirea e aici şi acum! Fericirea e în mine, în noi...Fericire nu înseamnă să fie totul perfect, ci să te simţi tu bine indiferent de situaţie, să ai încredere în tine şi în Dumnezeu, să speri şi să zâmbeşti. Înseamnă un echilibru emoţional, spiritual...mai mult decât orice înseamnă să fii împăcat cu tine însuţi, să faci ceea ce crezi că e bine şi chiar dacă greşeşti să nu regreţi nimic deoarece te afli în mâinile lui Dumnezeu şi orice s-ar întâmpla -bun sau rău- e cu siguranţă cea mai fericită alternativă! Poate sună ciudat, dar asta am experimentat personal. Cred cu adevărat că un şut în fund e un pas înainte şi ce nu te omoară te întăreşte!  Vreau să iubesc, să mă dăruiesc total lucrurilor în care cred cu adevărat, să lupt pentru principiile şi valorile mele.

        Sigur acum urmează o întrebare în genul : „Acum eşti fericită?” Ei bine, da şi nu. Teoria e uşoară, dar cum se spune practica ne omoară. Sunt fericită că sunt ceea ce sunt, dar simt nevoia permanentă să evoluez, să mă schimb. Sunt fericită că am o familie care mă iubeşte şi are grijă de mine, dar mă termină faptul că nu reuşesc să simt că fac parte din ea, că nu mă simt acceptată. Sunt fericită că am un acoperiş deasupra capului şi hrană atunci când mi-e foame, dar uneori mă întreb dacă merită să plătesc preţul astă, dacă merită să-mi sacrific personalitatea şi firea ca să fiu acceptată. Sunt fericită că am prieteni grozavi care-mi sunt alături şi mă susţin, dar uneori, chiar şi aşa, mă simt incredibil de singură, abandonată. Sunt fericită că iubesc şi sunt iubită, dar nu ştiu cum să scap de teamă.

           Sunt o fire mai complicată, ştiu! Mai  

ştiu că pot şi vreau să fiu fericită. Stiu că secretul stă în gândirea pozitivă, în încrederea personală. Am un drum lung în faţă....cine ştie ce mă aşteaptă? Nu mai contează oricum!  Ceea ce trebuie să se întâmple o să se întâmple, iar eu o să păşesc cu zâmbetul pe faţă. Viaţa e mai frumoasă când zâmbeşti! Şi...fericirea e în mine, trebuie doar să o scot la 

suprafaţă!

Cine suntem noi?

       Aţi simţit vreodata că nu puteţi face cu viaţa vooastră ceea ce vreţi voi, ci ceea ce vor ceilalţi de la voi? Societatea, familia, părinţii, profesorii, cei "cu experienţă de viaţă"...da, ei ştiu mai bine decât noi! Ei ştiu ce carieră e mai potrivită pentru tine, ce e bine şi ce nu e bine să faci, cu cine să te împrieteneşti şi cu cine nu, ce iubit(ă) să-ti alegi...etc etc etc. "Cum, cu ăla a lu' X? Nuuuu...nu e de capul tău! Ia şi coboară cu picioarele pe pământ că ştiu eu ce spun." 

       Sincer situaţia asta mă revoltă, mă irită...De ce sunt ei în măsură să-mi spună ce să fac? De ce le permitem să ne îngusteze orizonturile, să ne facă să credem că nu vom reuşi, că ei ştiu totul şi sărăcuţii de noi suntem nişte bieţi visători căzuţi din lună?

        Nu ştiu dacă aţi observat, dar copiii sunt extrem de creativi, inteligenţi, inventivi, capabili, încrezători şi dezinhibaţi. Orice nouă generaţie aduce ceva nou, un plus de viaţă şi multe idei noi, iar ei cred cu adevărat în ele şi interesant e că le pot pune şi în aplicare, dar...Aici intervin adulţii cu gândirea lor limitată, cu prejudecăţi şi mai ales cu frustrările lor şi le spun: "nu poţi", "nu vei reuşi", "eşti abia un copil, habar nu ai ce-i cu tine"....Şi dacă ei au uitat să creadă în vise? Dacă ei au uitat să trăiască? Dacă ei sunt cei care greşesc? Dragilor, eu cred că ei, cei cu experienţă, care ştiu ce e viaţa, şi-au făcut deja propriile alegeri, au ales cum vor să trăiască şi ar fi cazul să ne lase pe noi să alegem ceea ce simţim. O să greşim! Şi ce dacă? Omul din greşeli învaţă,nu? 

        Pur şi simplu nu pot să accept să-mi spună altcineva ce e bine şi ce-i rău şi să mă oblige efectiv să urmez calea lor. Priviţi la marile genii ale lumii, de la Eminescu al nostru la Enstein, mari scriitori, poeţi, oameni de ştiinţă, compozitori, filozofi...toţi, absolut toţi au fost respinşi de societatea în care trăiau, umiliţi, izolaţi, consideraţi nebuni! Şi ştiţi ce e mai rău? Că nici până în ziua de azi oamenii nu au învăţat nimic! Vor în continuare să creeze nişte marionete care îi lasă pe ceilalţi să gândească pentru ei, merg la un servici plictisitor zi de zi, fac copii şi îi obligă să se încadreze şi ei în nenorocitul pat a lui Procust! 

         Dragilor, nu vă lăsaţi manipulaţi! Dacă aveţi vreo idee, un vis, orice, alergaţi după el, ţineţi-l cu dinţii, crede-ţi în voi până la capăt. Habar nu aveţi cât potenţial se ascunde în voi....Daţi frâu liber imaginaţiei, creativităţii, luptaţi pentru ceea ce credeţi, ascultaţi-vă inima, alergaţi spre noi orizonturi, oricât ne nebunesc ar părea. Oamenii vă vor spune că nu veţi reuşii,dar ei nu au de unde să ştie dacă nu au avut măcar curajul să se gândească la asta! Nici şcoala, nici părinţii, cu atât mai puţin societatea nu vă pot pune piedici dacă nu-i lăsaţi. Fiţi nebuni, fiţi nişte neadaptaţi dacă e nevoie, dar vă asigur că singuri nu veţi fi singuri pentru că slavă Domnului încă mai există oameni care au curajul să facă ce şi cum simt, aşa mai evoluăm şi noi!

          Repet:FIŢI NEBUNI!!!!!!

Gânduri de toamnă

       A trecut mai bine de o lună de când nu am mai scris nimic...Absolut nimic! Şi totuşi am avut atâtea tentative, atât de multe gânduri se zbăteau în mine, dar nu le puteam lămuri,nu reuşeam pur şi simplu să le dau un contur material, să le definesc. Acum îmi dau seama că nici măcar eu nu ştiam ce e cu ele, de unde vin şi încotro se îndreaptă...Nici măcar unul nu avea un final, o concluzie, nu avea continuitate sau structură. Erau toate "în aer", iar eu pluteam aiurea cu ele.

       Nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta că dacă scriu ceva pe blog trebuie să fie lung, structurat şi bine argumentat. Gen eseu la şcoală...Proastă idee! Nu a făcut decât să mă agite şi să-mi dea dureri de cap. 

       Prin urmare dragilor m-am hotărât să las deoparte  toate formalităţile astea şi să vă prezint ideile, gândurile, bucuriile şi trăirile mele în stare brută. Asta dacă o să am chef să scriu....În general e cea mai bună metodă să te descarci, mai ales într-un anotimp nostalgic precum toamna, în care, cu fiecare picătură de ploaie, cu fiecare frunză căzută ţi se strâng în suflet nelinişti, gânduri de mult uitate, vise, romantisme...

        Romantisme...Că tot am ajuns la ele, ştiaţi că toamna e cel mai romantic anotimp? Acum nu-mi săriţi toţi în cap cu primăvara anotimpul dragostei, al îndrăgostiţilor sau mai ştiu eu ce. E şi asta adevărat, dar cercetătorii britanici au descoperit că majoritatea cuplurilor se formează sau îşi întăresc relaţia toamna. De ce? Pentru că în această perioadă simţim foarte acută nevoia de afecţiune, de protecţie, de siguranţă, de căldura unui corp alături de noi! Simţim nevoia să ne amestecăm cu frunzele umede multicolore, să ne contopim în ele într-un sărut, să alerăm cu el (ea) prin ploaie, să ne jucăm în munţi de culoare foşnitoare, să zâmbim  în lumina melancolică a unui apus, să stăm îmbrăţişaţi până dimineaţă cu gândul aievea, iar când ne trezim să bem o cafea aromată împreună...

      Vreau să alergi după mine într-o ploaie de frunze ameţitoare şi colorate şi să mă ţii strâns până ce timpul uită de noi, să mă săruţi până când buzele-ţi însângerate vor deveni violet- culoarea apusurilor înfrigurate- ...Să privesc cum razele leneşe ale soareleu se zbenguie în părul tău şi să vreau să mă alătur şi eu lor! Ia-mi mainile într-ale-tale şi încălzeşte-le, lipeste-ţi fruntea de a mea şi lasă-mă să mă joc cu nasul tău rece. Zâmbeşte!

        Dimineaţă, răcoare, culori, cafea, raze, atingere, tu, eu...noi...