"Păreri de rău, păreri de rău...
Ecouri stinse apocrife,
Şi totuşi pline de ecou,
Voi sunteţi negrele tarife
Pe care moartea le-afişează
În propriul meu cavou." (Ion Minulescu)
Păreri de rău, păreri de rău...Regrete....De câte ori nu ne-am întâlnit cu ele de-a lungul vieţii? De câte ori nu ne-am muşcat pumnul şi nu ne-a venit să ne lovim de pereţi din cauza unor decizii greşite? Şi de câte ori nu am stat cu inima mică mică, strânsă cât un purice acolo undeva în noi....şi ne durea...? Şi cât de mult am fi vrut să dăm timpul înapoi, să mutăm munţi, să ne batem cu oricine numai să putem schimba ceva ce nu mai poate fi schimbat niciodată....O decizie, un cuvânt, un gest, o faptă, un orgoliu, un principiu, un sentiment, un mod de a gândi...Te doare, te doare cu cât te gândeşti mai mult, cu cât bucuria şi siguranţa resimţite atunci erau mai puternice, cu cât speranţele şi aşteptările tale erau mai mari...cu cât inocenţa ta era mai evidentă!Câte lucruri nu regretăm în viaţa noastră...Şi recunosc, sunt atât de multe lucruri pe care aş fi dorit să nu le fi făcut, să nu le fi rostit, să nu le fi gândit măcar....Lucruri care mă apasă, dar cu care m-am obişnuit deja şi ca să nu le uit, din când în când, zvâcnesc zgomotos şi violent încât îmi tulbură fiinţa întreagă...iar apoi se potolesc uşor, revenind la greutatea obişnuită, la aceeaşi stare latentă, amorţită, jalnică. Păreri de rău, păreri de rău, de ce credeţi că aveţi dreptul să vă înfingeţi ghiara otrăvită în sufletu-mi naiv? Să sfâşiaţi fără milă visele în care am crezut o dată, principiile ce m-au motivat, încrederea în propria judecată? Cine v-a dat puterea să-mi strgaţi în faţă că nu mă pot ierta? Eu......
E uşor să te minţi, să spui că totul e bine, că aşa o să fie şi în continuare. E uşor să nu te uiţi la rănile din tine, să le acoperi cu degetul şi să te prefaci că nu există ca şi cum faptul că tu refuzi să le accepţi le face să dispară. Magie sau miracol? Minciună! Cum spuneam anterior ele se răzvrătesc uneori pentru că nu le băgăm în seamă, au nevoie de atenţia noastră, dar atunci ca într-un acces de disperare ne năpustim asupra lor cu amândouă mâinile ca să le sufocăm, să le înăbuşim până nu preiau controlul. Cel mai rău e când rămânem singuri cu noi înşine! Atunci le auzim cum zvâcnesc indignate, ca nişte tobe funerare : "Bum! Bum! Bum!", urlă ca un deşert uscat în noi....Şi trebuie să le faci să înceteze cât mai repede, aşa că alergi să deschizi televizorul ca să nu le mai auzi, radioul, calculatorul...sună un prieten, fă o glumă, bârfiţi ceva...mai ai timp....Încă nu au preluat controlul! Acesta este tristul adevăr pentru mulţi dintre noi dragilor: ne e frică să rămânem singuri cu noi înşine, să privim înăuntrul nostru, să discutăm cu noi! Şi dacă noi nu putem sta cu propria persoană, atunci cum vor putea ceilalţi să o facă? Pot? Cam greu.....Ce e de făcut? Am găsit : nu aveai nişte măşti pe undeva? Mai multe? Perfect! Pe care o foloseşti azi? Hai să discutăm, să povestim, să râdem, să comentăm...de la mască la mască!
Ce mă enervează la culme în toată povestea asta nu e faptul că o dată şi o dată toate regretele, rănile, durerile noatre vor deveni de nestăpânit şi ne vor arunca în cea mai neagră deprimare, pentru că atunci când ajungi la fundul prăpastiei nu mai ai decât o opţiune: să te ridici şi să urci, să o iei de la început cu lecţia învăţată (în cazul fericit în care durerea nu ne ucide la propriu). Ceea ce mă scoate din minţi e că lucrurile pe care le regretăm acum cu atâta amărăciune sunt aceleaşi pe care în urmă cu puţin timp le-am făcut din toată inima, convinşi că sunt bune, entuziaşti şi energici! Apoi : BUM, aflăm că nu a fost bine...şi încep reproşurile : "ce a fost în capul meu? la ce mă gândeam? cum am putut crede că...?" De ce? Nu e corect faţă de noi, chiar dacă am greşit, pentru că ceva ce facem din convingerea că aşa e bine nu poate fi în totalitate rău (sau cel puţin aşa cred eu). Până la urmă nu degeaba se spune : "tot răul spre bine"! Pentru că de cele mai multe ori lucrurile mai puţin bune, greşelile ne fac să ne maturizăm.
