Fă-mă să mă simt frumoasă, ca şi cum pentru o secundă numai eu aş exista pentru tine... Priveşte-mă cu privirea aceea pătrunzătoare în care să mă pierd şi să mă simt frumoasă, iubită cu pasiune ca o femeie, dar protejată ca un copil. Zâmbeşte prostesc şi dulce pentru ca, pentru câteva clipe, să-mi rămână ochii aţintiţi asupra buzelor tale roz pal, cărnoase, apetisante. Apoi ochii tăi vor cădea asupra buzelor mele şi voi vedea în privirea ta că le doreşti, că în mod paradoxal, din acel moment, sunt ale tale... Iar eu o să am un zâmbet ironic care spune triumfător: "Acum te-am prins!"... Şi da, ceva din mine o să ştie că eşti al meu, măcar pentru câteva seri de priviri pline de înţeles, iar eu...ei bine, eu o să fiu frumoasa ta... Pentru că mă faci să mă simt frumoasă, fascinantă, senzuală, fără a rosti niciun cuvânt, fără ca cel puţin să-mi atingi mâna fugar, "din greşeală". Orice gest, orice cuvânt ar fi o implicare a celorlalţi, o profanare a momentului, dar privirile... Oh, privirile în care ne adâncim reciproc, cine să le pătrundă? Ei nu mai sunt! Rămânem doar noi doi singuri într-o lume ce freamătă de tensiuni şi pasiuni, de gânduri ce vorbesc fără cuvinte şi de buze înfierbântate, arzătoare...Sclipesc doar două perechi de ochi... Şi câte mai vorbesc... Nici o mie de cuvinte nu pot reda înţelesul unei singure priviri. Ele au modul lor tainic de a comunica. Cum de nu am remarcat ochii aceia înainte?
Mâinile nu mai pot sta cuminţi pe genunchi. Strâng în mod obsesiv, tensionat faţa de masă, paharul, blugii asprii... Dar privirile nu încetează... Timpul s-a oprit...
