Ziua de azi mi-am petrecut-o în pat, plângându-mi de milă şi bucurându-mă de mici pauze de relaxare între accesele de durere...Simţeam că se prăbuşeşte tavanul peste mine şi nu voiam de cât să adorm, să nu mai simt nimic...Am încercat în zadar să mă gândesc la ceva...orice! Acelaşi rezultat l-am avut şi pentru o carte care mă aşteaptă de săptămâni să o finalizez (şi nu-mi dau seama de ce nu pot să o fac),dar şi pentru televizorul de pe urma căruia am obţinut numai satisfacţia enervantă de a butona telecomanda strâmbându-mă aproape la fiecare post ce-mi ieşea în cale. Iar acum....ei bine, acum mă întreb cum a putut trece ziua atât de repede fără să fac nimic. E oare normal să mă simt vinovată pentru asta? Aş vrea să găsesc un motiv să nu fie aşa, dar sunt încă mult prea ameţită ca să-mi dau seama...
