Un strop de feminitate

         Femeia a fost dintotdeauna un paradox chiar şi pentru ea însăşi. Un mozaic de stări contradictorii, sentimente derutante, treceri bruşte de la supunere la rebeliune, lupte cu propria personă, dorinţe şi pasiuni, lacrimi fierbinţi şi zâmbete seducătoare, inocenţă şi revoltă. Un înger şi demon în acelaşi timp!  Câte lucruri nu se spun despre femei, câţi nu au încercat să le desluşească mistrele  urmaşelor păgâne ale Evei şi totuşi cine a reuşit să descopere ce se află de fapt în sufletul unei femei?

     Inevitabil, atunci când rostesc cuvântul "femeie" am în minte câteva tipologii. Şi aici nu mă refer la arhicunoscutele materialiste, piţipoance, vedete, blonde, păpuşi sau intelectuale....Nu, ci la ceea ce reprezintă în fapt femeia: feminitate!!! Când spun feminitate mă gândesc imediat la femeia senzuală, seducătoare, misterioasă, ruj roşu, mănuşi lungi catifelate, privire pătrunzătoare, siguranţă pe sine şi graţie deosebită. Mai apoi se strecoară femeia dulce, inocentă,uşor aeriană, cu un zâmbet larg, naturală, toată faţa îi surâde, iar ochii îi sunt calzi. Urmează femeia clasică cu rochii lungi si multe volănaşe, maniere impecabile, gesturi fine, părul perfect coafat cu multe bucle lejere ce cad inocent pe frunte şi umeri, un surâs cuminte în colţul buzelor, danteluţe şi muzică clasică. Fulgerător intervine femeia rebelă, neliniştită, pasională,degajată, jeans mulaţi, păr voluminos şi liber ce îi dă un aer senzual, încredere, râs colorat şi atractiv, emană forţă, are stări contradictorii. Nu pot uita femeia business, verticală, puternică, mereu pregătită de orice, atât de business şi totuşi feminină în ţinuta ei de birou cu o fustă mulată şi cămăşuţă drăguţă, tocuri neapărat şi un aer rece şi misterios, privirea directă şi gesturi subtile. Iar ultima, dar nu cea din urmă femeia ciocolată. Am numit-o aşa nu pentru că ar fi neapărat o negreasă sau mulatră, dar are ceva din strucura lor, e delicioasă, parcă îţi vine să o mănânci, are forme pline, rotunde, buze cărnoase- ispititoare, e dezinvoltă, emană senzualitate, are privirea profundă şi adâncă încât te poţi rătăci în ea, mişcări lente şi seducătoare.

         Întotdeauna am admirat enorm acele femei feminine pentru că, până la urmă, acesta este atributul nostru principal. Şi când spun feminitate nu mă refer numai la acele câteva caracteristici prezentate mai sus. Cred că fiecare femeie are o combinaţie unică, o feminitate aparte, înnăscută. Din păcate însă, constat cu durere că multe femei din zilele noastre au uitat să fie feminine, prinse fiin în vâltoarea problemelor, grijilor, preocupărilor de tot felul sau chiar indiferenţei faţă de acest aspect. Nu mă înţelegeţi greşit. Feminină poţi fi şi cu părul scurt, haine rock sau tenişi. Esenţa constă în atitudine, în felul în care te comporţi, te îngrijeşti şi îţi pui în evidenţă atuurile. Poţi fi extraordinar de feminină fără a fi dezbrăcată, ci doar fiind tu însăţi, aşa cum îţi dictează inima.

             Fetelor ştiu că nu e uşor să fii femeie, dar e frumos. Eu una nu aş schimba asta pentru nimic în lume. Să te îngrijeşti, să petreci un sfert de oră în faţa dulapului pentru că nu şti cum să te îmbraci, să-ţi schimbi make-up-ul de trei ori până ce eşti mulţumită, să porţi tocuri şi rochiţele de tot felul, să te mişti graţios e minunat atunci când găseşti în tine acel ceva care te face să te simţi frumoasă şi atrăgătoare, te simţi femeie!
             Adevărul e că am dorit de mult timp să scriu articolul acesta (nu e exact cum mi-l imaginam) pentru că de când mă ştiu am admirat femeile. În tipologiile descrise anterior am încercat să prezint câteva tipuri de femei pe care le apreciez extraordinar de mult. Le apreciez pentru că se simt frumoase, misterioase,uneori rebele şi revoluţionare, alteori cuminţi şi conformiste, sunt puternice şi dulci, inocente în acelaşi timp, au încredere în ele, emană forţă şi senzualitate, au gesturi fine şi ţinute ce le pun în valoare! Asta nu înseamnă că ele sunt singurele modele de feminitate. Cum am mai spus, cred că în fiecare femeie există o combinaţie unică de elemente adaptată personalităţii lor şi mediului în care trăiesc.

             Mesajul meu e: fiţi feminine! Nu pentru mine sau pentru iubitul vostru, ci pentru voi! Pentru că sunteţi femei şi puteţi avea întreaga lumea la picioare cu un zâmbet sau un gest!

Regrete...

"Păreri de rău, păreri de rău...
Ecouri stinse apocrife,
Şi totuşi pline de ecou,
Voi sunteţi negrele tarife
Pe care moartea le-afişează
În propriul meu cavou."            (Ion Minulescu)  

       Păreri de rău, păreri de rău...Regrete....De câte ori nu ne-am întâlnit cu ele de-a lungul vieţii? De câte ori nu ne-am muşcat pumnul şi nu ne-a venit să ne lovim de pereţi din cauza unor decizii greşite? Şi de câte ori nu am stat cu inima mică mică, strânsă cât un purice acolo undeva în noi....şi ne durea...? Şi cât de mult am fi vrut să dăm timpul înapoi, să mutăm munţi, să ne batem cu oricine numai să putem schimba ceva ce nu mai poate fi schimbat niciodată....O decizie, un cuvânt, un gest, o faptă, un orgoliu, un principiu, un sentiment, un mod de a gândi...Te doare, te doare cu cât te gândeşti mai mult, cu cât bucuria şi siguranţa resimţite atunci erau mai puternice, cu cât speranţele şi aşteptările tale erau mai mari...cu cât inocenţa ta era mai evidentă!
         Câte lucruri nu regretăm în viaţa noastră...Şi recunosc, sunt atât de multe lucruri pe care aş fi dorit să nu le fi făcut, să nu le fi rostit, să nu le fi gândit măcar....Lucruri care mă apasă, dar cu care m-am obişnuit deja şi ca să nu le uit, din când în când, zvâcnesc zgomotos şi violent încât îmi tulbură fiinţa întreagă...iar apoi se potolesc uşor, revenind la greutatea obişnuită, la aceeaşi stare latentă, amorţită, jalnică. Păreri de rău, păreri de rău, de ce credeţi că aveţi dreptul să vă înfingeţi ghiara otrăvită în sufletu-mi naiv? Să sfâşiaţi fără milă visele în care am crezut o dată, principiile ce m-au motivat, încrederea în propria judecată? Cine v-a dat puterea să-mi strgaţi în faţă că nu mă pot ierta? Eu......

          E uşor să te minţi, să spui că totul e bine, că aşa o să fie şi în continuare. E uşor să nu te uiţi la rănile din tine, să le acoperi cu degetul şi să te prefaci că nu există ca şi cum faptul că tu refuzi să le accepţi le face să dispară. Magie sau miracol? Minciună! Cum spuneam anterior ele se răzvrătesc uneori pentru că nu le băgăm în seamă, au nevoie de atenţia noastră, dar atunci ca într-un acces de disperare ne năpustim asupra lor cu amândouă mâinile ca să le sufocăm, să le înăbuşim până nu preiau controlul. Cel mai rău e când rămânem singuri cu noi înşine! Atunci le auzim cum zvâcnesc indignate, ca nişte tobe funerare : "Bum! Bum! Bum!", urlă ca un deşert uscat în noi....Şi trebuie să le faci să înceteze cât mai repede, aşa că alergi să deschizi televizorul ca să nu le mai auzi, radioul, calculatorul...sună un prieten, fă o glumă, bârfiţi ceva...mai ai timp....Încă nu au preluat controlul! Acesta este tristul adevăr pentru mulţi dintre noi dragilor: ne e frică să rămânem singuri cu noi înşine, să privim înăuntrul nostru, să discutăm cu noi! Şi dacă noi nu putem sta cu propria persoană, atunci cum vor putea ceilalţi să o facă? Pot? Cam greu.....Ce e de făcut? Am găsit : nu aveai nişte măşti pe undeva? Mai multe? Perfect! Pe care o foloseşti azi?  Hai să discutăm, să povestim, să râdem, să comentăm...de la mască la mască!
           Ce mă enervează la culme în toată povestea asta nu e faptul că o dată şi o dată toate regretele, rănile, durerile noatre vor deveni de nestăpânit şi ne vor arunca în cea mai neagră deprimare, pentru că atunci când ajungi  la fundul prăpastiei nu mai ai decât o opţiune: să te ridici şi să urci, să o iei de la început cu lecţia învăţată (în cazul fericit în care durerea nu ne ucide la propriu). Ceea ce mă scoate din minţi e că lucrurile pe care le regretăm acum cu atâta amărăciune sunt aceleaşi pe care în urmă cu puţin timp le-am făcut din toată inima, convinşi că sunt bune, entuziaşti şi energici! Apoi : BUM, aflăm că nu a fost bine...şi încep reproşurile : "ce a fost în capul meu? la ce mă gândeam? cum am putut crede că...?" De ce? Nu e corect faţă de noi, chiar dacă am greşit, pentru că ceva ce facem din convingerea că aşa e bine nu poate fi în totalitate rău (sau cel puţin aşa cred eu). Până la urmă nu degeaba se spune : "tot răul spre bine"! Pentru că de cele mai multe ori lucrurile mai puţin bune, greşelile ne fac să  ne maturizăm.

           Nu o să mint, n-o să vă spun că eu sunt total împăcată cu mine şi cât de bine e. Numai eu ştiu de câte ori mi-a fost groază să privesc înăuntrul meu sau înapoi în trecut. Nu exagerez când spun groază, pentru eram terifiată şi aşa am înţeles că cel mai greu lucru este să te ierţi pe tine însuţi tu, altfel iertarea celorlalţi nu are nicio valoare! Rana rămâne acolo, creşte şi doare îngrozitor când o priveşti, pe zi ce trece mai tare! Nu mă credeţi? Atunci vă propun să staţi puţin de vorbă cu voi, în faţa oglinzii, singuri, fără măşti, fără scuze, fără să vă ascundeţi după deget! Ce spuneţi? Vă place ce aţi descoperit de la suprafaţă tocmai până în adâncul sufletului vostru?

FERICIREA

      E un subiect aparent simplu, e un cuvânt ce nu lipseşte din viaţa noastră cotidiană, e un sentiment pe care într-un fel sau altul l-am experimentat cu toţii şi totuşi, în mod paradoxal, îi simţim lipsa în fiecare secundă….sau nu…

      Nu ştiu ce simt ceilalţi, dar ştiu că pentru fiecare în parte fericirea înseamnă altceva. Personal pot să spun că asta îmi doresc cel mai mult în viaţă, e scopul şi idealul meu: să fiu fericită! Da, pare simplu, naiv... O să mi se spună că un om nu poate fi niciodată fericit pe deplin. Nimic mai greşit! Am constatat că a fi fericit nu înseamnă să treci de un anumit obstacol, să iei o notă bună, să vină ziua de vineri sau vacanţa, o pereche nouă de pantofi, un iubit, să termini liceul, să te căsătoreşti sau primul copil....Nu! Cred că fericirea e aici şi acum! Fericirea e în mine, în noi...Fericire nu înseamnă să fie totul perfect, ci să te simţi tu bine indiferent de situaţie, să ai încredere în tine şi în Dumnezeu, să speri şi să zâmbeşti. Înseamnă un echilibru emoţional, spiritual...mai mult decât orice înseamnă să fii împăcat cu tine însuţi, să faci ceea ce crezi că e bine şi chiar dacă greşeşti să nu regreţi nimic deoarece te afli în mâinile lui Dumnezeu şi orice s-ar întâmpla -bun sau rău- e cu siguranţă cea mai fericită alternativă! Poate sună ciudat, dar asta am experimentat personal. Cred cu adevărat că un şut în fund e un pas înainte şi ce nu te omoară te întăreşte!  Vreau să iubesc, să mă dăruiesc total lucrurilor în care cred cu adevărat, să lupt pentru principiile şi valorile mele.

        Sigur acum urmează o întrebare în genul : „Acum eşti fericită?” Ei bine, da şi nu. Teoria e uşoară, dar cum se spune practica ne omoară. Sunt fericită că sunt ceea ce sunt, dar simt nevoia permanentă să evoluez, să mă schimb. Sunt fericită că am o familie care mă iubeşte şi are grijă de mine, dar mă termină faptul că nu reuşesc să simt că fac parte din ea, că nu mă simt acceptată. Sunt fericită că am un acoperiş deasupra capului şi hrană atunci când mi-e foame, dar uneori mă întreb dacă merită să plătesc preţul astă, dacă merită să-mi sacrific personalitatea şi firea ca să fiu acceptată. Sunt fericită că am prieteni grozavi care-mi sunt alături şi mă susţin, dar uneori, chiar şi aşa, mă simt incredibil de singură, abandonată. Sunt fericită că iubesc şi sunt iubită, dar nu ştiu cum să scap de teamă.

           Sunt o fire mai complicată, ştiu! Mai  

ştiu că pot şi vreau să fiu fericită. Stiu că secretul stă în gândirea pozitivă, în încrederea personală. Am un drum lung în faţă....cine ştie ce mă aşteaptă? Nu mai contează oricum!  Ceea ce trebuie să se întâmple o să se întâmple, iar eu o să păşesc cu zâmbetul pe faţă. Viaţa e mai frumoasă când zâmbeşti! Şi...fericirea e în mine, trebuie doar să o scot la 

suprafaţă!

Cine suntem noi?

       Aţi simţit vreodata că nu puteţi face cu viaţa vooastră ceea ce vreţi voi, ci ceea ce vor ceilalţi de la voi? Societatea, familia, părinţii, profesorii, cei "cu experienţă de viaţă"...da, ei ştiu mai bine decât noi! Ei ştiu ce carieră e mai potrivită pentru tine, ce e bine şi ce nu e bine să faci, cu cine să te împrieteneşti şi cu cine nu, ce iubit(ă) să-ti alegi...etc etc etc. "Cum, cu ăla a lu' X? Nuuuu...nu e de capul tău! Ia şi coboară cu picioarele pe pământ că ştiu eu ce spun." 

       Sincer situaţia asta mă revoltă, mă irită...De ce sunt ei în măsură să-mi spună ce să fac? De ce le permitem să ne îngusteze orizonturile, să ne facă să credem că nu vom reuşi, că ei ştiu totul şi sărăcuţii de noi suntem nişte bieţi visători căzuţi din lună?

        Nu ştiu dacă aţi observat, dar copiii sunt extrem de creativi, inteligenţi, inventivi, capabili, încrezători şi dezinhibaţi. Orice nouă generaţie aduce ceva nou, un plus de viaţă şi multe idei noi, iar ei cred cu adevărat în ele şi interesant e că le pot pune şi în aplicare, dar...Aici intervin adulţii cu gândirea lor limitată, cu prejudecăţi şi mai ales cu frustrările lor şi le spun: "nu poţi", "nu vei reuşi", "eşti abia un copil, habar nu ai ce-i cu tine"....Şi dacă ei au uitat să creadă în vise? Dacă ei au uitat să trăiască? Dacă ei sunt cei care greşesc? Dragilor, eu cred că ei, cei cu experienţă, care ştiu ce e viaţa, şi-au făcut deja propriile alegeri, au ales cum vor să trăiască şi ar fi cazul să ne lase pe noi să alegem ceea ce simţim. O să greşim! Şi ce dacă? Omul din greşeli învaţă,nu? 

        Pur şi simplu nu pot să accept să-mi spună altcineva ce e bine şi ce-i rău şi să mă oblige efectiv să urmez calea lor. Priviţi la marile genii ale lumii, de la Eminescu al nostru la Enstein, mari scriitori, poeţi, oameni de ştiinţă, compozitori, filozofi...toţi, absolut toţi au fost respinşi de societatea în care trăiau, umiliţi, izolaţi, consideraţi nebuni! Şi ştiţi ce e mai rău? Că nici până în ziua de azi oamenii nu au învăţat nimic! Vor în continuare să creeze nişte marionete care îi lasă pe ceilalţi să gândească pentru ei, merg la un servici plictisitor zi de zi, fac copii şi îi obligă să se încadreze şi ei în nenorocitul pat a lui Procust! 

         Dragilor, nu vă lăsaţi manipulaţi! Dacă aveţi vreo idee, un vis, orice, alergaţi după el, ţineţi-l cu dinţii, crede-ţi în voi până la capăt. Habar nu aveţi cât potenţial se ascunde în voi....Daţi frâu liber imaginaţiei, creativităţii, luptaţi pentru ceea ce credeţi, ascultaţi-vă inima, alergaţi spre noi orizonturi, oricât ne nebunesc ar părea. Oamenii vă vor spune că nu veţi reuşii,dar ei nu au de unde să ştie dacă nu au avut măcar curajul să se gândească la asta! Nici şcoala, nici părinţii, cu atât mai puţin societatea nu vă pot pune piedici dacă nu-i lăsaţi. Fiţi nebuni, fiţi nişte neadaptaţi dacă e nevoie, dar vă asigur că singuri nu veţi fi singuri pentru că slavă Domnului încă mai există oameni care au curajul să facă ce şi cum simt, aşa mai evoluăm şi noi!

          Repet:FIŢI NEBUNI!!!!!!

Gânduri de toamnă

       A trecut mai bine de o lună de când nu am mai scris nimic...Absolut nimic! Şi totuşi am avut atâtea tentative, atât de multe gânduri se zbăteau în mine, dar nu le puteam lămuri,nu reuşeam pur şi simplu să le dau un contur material, să le definesc. Acum îmi dau seama că nici măcar eu nu ştiam ce e cu ele, de unde vin şi încotro se îndreaptă...Nici măcar unul nu avea un final, o concluzie, nu avea continuitate sau structură. Erau toate "în aer", iar eu pluteam aiurea cu ele.

       Nu ştiu de unde mi-a venit ideea asta că dacă scriu ceva pe blog trebuie să fie lung, structurat şi bine argumentat. Gen eseu la şcoală...Proastă idee! Nu a făcut decât să mă agite şi să-mi dea dureri de cap. 

       Prin urmare dragilor m-am hotărât să las deoparte  toate formalităţile astea şi să vă prezint ideile, gândurile, bucuriile şi trăirile mele în stare brută. Asta dacă o să am chef să scriu....În general e cea mai bună metodă să te descarci, mai ales într-un anotimp nostalgic precum toamna, în care, cu fiecare picătură de ploaie, cu fiecare frunză căzută ţi se strâng în suflet nelinişti, gânduri de mult uitate, vise, romantisme...

        Romantisme...Că tot am ajuns la ele, ştiaţi că toamna e cel mai romantic anotimp? Acum nu-mi săriţi toţi în cap cu primăvara anotimpul dragostei, al îndrăgostiţilor sau mai ştiu eu ce. E şi asta adevărat, dar cercetătorii britanici au descoperit că majoritatea cuplurilor se formează sau îşi întăresc relaţia toamna. De ce? Pentru că în această perioadă simţim foarte acută nevoia de afecţiune, de protecţie, de siguranţă, de căldura unui corp alături de noi! Simţim nevoia să ne amestecăm cu frunzele umede multicolore, să ne contopim în ele într-un sărut, să alerăm cu el (ea) prin ploaie, să ne jucăm în munţi de culoare foşnitoare, să zâmbim  în lumina melancolică a unui apus, să stăm îmbrăţişaţi până dimineaţă cu gândul aievea, iar când ne trezim să bem o cafea aromată împreună...

      Vreau să alergi după mine într-o ploaie de frunze ameţitoare şi colorate şi să mă ţii strâns până ce timpul uită de noi, să mă săruţi până când buzele-ţi însângerate vor deveni violet- culoarea apusurilor înfrigurate- ...Să privesc cum razele leneşe ale soareleu se zbenguie în părul tău şi să vreau să mă alătur şi eu lor! Ia-mi mainile într-ale-tale şi încălzeşte-le, lipeste-ţi fruntea de a mea şi lasă-mă să mă joc cu nasul tău rece. Zâmbeşte!

        Dimineaţă, răcoare, culori, cafea, raze, atingere, tu, eu...noi...

        

Deziluzie

   Am crezut.. nu mai pot să cred.

  De ce nu m-am inşelat nici de data asta? Acum chiar trebuia să nu fie ca mine.

  De ce ai lăsat o dâra argintie în viaţa mea? Şi acum încerci să dispari.. nu e drept.

  De ce frumosul e imposibil? lumea freamată în vise neîmplinite….şi în sclipiri nocturne.

  De ce acordul cristalin al prezentului de acum câteva zile s-a pierdut? Eu mă amestec în gânduri şi găsesc iluzii.. ce aparent par ireale, dar imposibilul nu există… ma retrag în mine.

  Nu mai pot găsi motive, cuvinte sau variante de rezolvare a tot ce mă dărâmă în momentul acesta .Aş vrea să dispar asemenea îngerilor si să nu mă opresc din plutirea amăgitoare. Să rup baghete fermecate.. şi să regăsesc împlinirea.

   E prea târziu.. tu nu mai vrei. Nu contează ce simt.. tu decizi şi ştii asta…

    Nu mai putea scrie...Lacrimile fierbinţi curgeau pe obrazul curat şi rece...rece ca un cristal pur, dar fără viaţă...Curgeau nebunele fără încetare, ca după o secetă cruntă. Într-adevăr, după atata timp în care îşi dorise să poată plânge liniştită, sa-şi verse amarul şi durerea şi nu putuse, acum plângea ca niciodată, ca prima şi ultima oară,fără să-şi poată explica exact de ce....Abia acum nu se mai simţea seacă, goală pe interior, lipsită de conţinut...Abia acum realizase că totuşi are şi ea sentimente. Fuseseră mereu acolo, dar niciodată măcar nu s-au exteriorizat, ci au stat acolo inerte, zbuciumând-o până în oase...Cerneala se amesteca acum cu lacrimi...se împleteau, se anulau! De ce plângea? Pentru o iluzie, o himeră, un product al unei imaginaţii fără limite...Şi-ar fi dorit să-i pună cineva un stop! Însă...era deja prea târziu...

Picături de ploaie cădeau cadenţat...Cine mai simţea ploaia ca ea? Cine ar fi putut înţelege un suflet atât de complicat, sufocat, răzvrătit?

Epilog sentimental

"Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!...
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!...
Nu le cunoşti?...
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!"
(Ion Minulescu)

Rătăcire...

Se făcuse deja seară...Aşteptarea a luat sfârşit. Stând rezemată în coate, cu capul abandonat în palme, încerca să-şi imagineze ce avea să se întâmple...Nimic special! De fapt, totul depindea numai de ea, de cum dorea ea să se simtă. În fond, nici măcar nu-i păsa. Pentru ce să se agite toţi? Era doar o zi de naştere...ziua ei de naştere...şi era atât de straniu, atât de linişte, un calm aproape perfect ce o răscolea. Îi era indiferent! Un zâmbet îi lumină faţa când din nimicul universal auzi versurile de la Vama Veche: "...16, 17...infinit..."

O adiere ce încă purta fierbinţeala zilei o sărută uşor pe umeri, pe gât şi apoi pe frunte, obligând câteva şuviţe rebele să se întoarcă la locul lor...Fără să ştie de ce, un fior îi săgetă tot corpul şi se opri impertinent în piept explodânt imediat în mii de fluturaşi ce se agitau leneşi prin stomac, probabil toropiţi şi ei de căldura de peste zi şi de emoţii inexplicabile...

-Hey Alex, nu mai dormi pe scaunul ăla! Trebuie să ne pregătim sunshine! We're gonna party tonight...

Cât de entuziasmate păreau toate...Le privea liniştită cum se agitau în faţa oglinzii: Ingrid cu rimelul, Ştef cu placa, iar Carmen se străduia sa-şi aşeze rochiţa. Erau atât de frumoase, pline de vitalitate, absolut fermecătoare în agitaţia şi nerăbdarea lor! "Vai de băieţi în seara asta..." şopti uşor în timp ce se ridica leneşă pentru a se integra şi ea în complicatele şi îndelungatele procese de pregătire ale fetelor pentu o ieşire.

Imaginea din oglindă o tulbura. Era aceeaşi ca şi în urmă cu un an şi totuşi atât de diferită. Părul tuns scurt, băieţeşte, era acum de lungime medie, drept, încadrându-i perfect faţa rotundă...ochii ardeau, iar privirea încă păstra o notă pierdută şi inocentă. Zâmbi din nou nostalgic...În piept i se zbătea un dor nebun....I se făcuse dor de ea...Dar nu se mai putea găsi....

-Prostii...rostise fără să înţeleagă prea bine de ce.

-S-a întâmplat ceva? Nu pari prea încântată, măi Harap-Alb!

- Nimic, Carmen! Absolut nimic...Sunt gata. Plecăm?

-Of course pisy! E seara noastră!

Era aşa cum se aştepta: prieteni ce-i zâmbeau şi o îmbrăţişau, voci cunoscute, glume, apoi...muzica! Muzica aceea puternică ce-i mişca tot corpul în ritmuri ameţitoare până pierdea chiar şi noţiunea sinelui. Nu-şi auzea nici gândurile, nici nu dorea... Se simţea absorbită într-o altă dimensiune, simţea ameţeala, abandonul total în neant...era ca şi cum cineva ar fi anesteziato...Ce senzaţie plăcută:să nu simţi nimic! În jur luminile o orbeau! Rar distingea feţe, auzea glasuri, se lăsa prinsă în fel de fel de jocuri...De fapt nu mai era ea acolo,ci doar umbra ei, o formă fără fond, un corp fără conţinut...şi se mişca neîncetat asimilând muzica şi muzica asimilândo pe ea. Voia să uite (ce?), voia să scape (de cine?), voia să se piardă (unde?)...Muzica o lovea, o izbea cu putere, îi ţipa isteric cuvinte fără sens...iar ea dansa, dansa fără încetare, dansa ca şi cum ar fi fost pentru ultima oară, ca şi cum ar fi vrut să răspundă loviturilor decibelilor, ca şi cum întreaga ei viaţă se concentra acolo, în ritmul mâinilor şi picioarelor sale...Se pierduse complet...

Brusc simţi o privire şi un foc o străbate uşor din cap până-n picioare. Din nou! O fierbinţeală o cuprinse. Ochii li se întâlniseră...Se simţea tulburată, ca şi cum cineva i-ar fi pătruns până în adâncul sufletului, dezarmând-o complet.

-Prostii...rostise ea încercând să uite impactul! Şi totuşi se întoarse din nou, în clipa următoare. Ciudat! El nu mai era acolo. O fi visat...

-Salut!

Acum era chiar în faţa ei...Voia să fugă, dar picioarele îi rămăseseră înţepenite...nu se putea mişca.

-Sunt Lucian. E o seară frumoasă, nu crezi?

- Alex...încântată. Într-adevăr, e o seară superbă...

"Eşti o fire romantică?" , pe drum spre casă întrebarea lui din timpul dansului încă îi răsuna puternic în minte! "Ce stupid" gândea, dar atunci de ce se simţea răscolită, neliniştită? Nu ştiuse ce sa-i răspundă...Devenea enervant! De fapt, ce-i păsa ei? Oricum, el avea s-o uite până a doua zi...dar ea încă îi simţea braţele în jurul taliei....încă îi auzea respiraţia...încă tremura...

-De ce eşti măi aşa serioasă? A fost o seară...woow! Doamne ce-am mai dansat...

-Da, a fost grozav! Însă, probabil am obosit...

-Sau te gândeşti cumva la tipul cu care ai dansat? Era simpatic. Ce tot vorbeaţi acolo?

-Care tip?

Cerceafurile reci o înfiorau...Simţea liniştea curgându-i prin vene. "Eşti o fire romantică?" "Posibil!" Pe fereastă se puteau vedea mii de stele dormind pe bolta cerească...Din întuneric se desprinde uşor Blaga:

"Seţos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine"

"A iubi înseamnă a pierde controlul"...

"Iubirea e ca un drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi vrei mai mult. Încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi ţine sub control. Te gândşti la fiinţa iubită vreme de 2 minute şi uiţi de ea timp de 3 ore.

În scurt timp te obişnuieşti cu acea persoană şi începi să fi complet dependent de ea. Acum te gândeşti la ea 3 ore şi-o uiţi 2 minute. Dacă ea nu e lângă tine, încerci aceleaşi senzaţii ca şi drogaţii când nu-şi obţin drogul. În acest moment, aşa cum drogaţii fură şi se înjosesc ca să facă rost de ceea ce la trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru dragoste"...

"Ştiu că dragostea şi barajele sunt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să se poată strecura un firicel de apă, în scurt timp acesta va face să se prăbuşească întreaga construcţie-şi vine o clipă când nimeni nu va mai putea stăpânii forţa viiturii.

Dacă zidurile se prăbuşesc, dragostea le ia locul; nu mai contează ce este posibil sau imposibil, nu mai are importanţă nici dacă o putem păstra lângă noi pe fiinţa iubită-a iubi înseamnă a pierde controlul."

Paulo Coelho- "La râul Piedra, am şezut si-am plâns"