Am crezut.. nu mai pot să cred.
De ce nu m-am inşelat nici de data asta? Acum chiar trebuia să nu fie ca mine.
De ce ai lăsat o dâra argintie în viaţa mea? Şi acum încerci să dispari.. nu e drept.
De ce frumosul e imposibil? lumea freamată în vise neîmplinite….şi în sclipiri nocturne.
De ce acordul cristalin al prezentului de acum câteva zile s-a pierdut? Eu mă amestec în gânduri şi găsesc iluzii.. ce aparent par ireale, dar imposibilul nu există… ma retrag în mine.
Nu mai pot găsi motive, cuvinte sau variante de rezolvare a tot ce mă dărâmă în momentul acesta .Aş vrea să dispar asemenea îngerilor si să nu mă opresc din plutirea amăgitoare. Să rup baghete fermecate.. şi să regăsesc împlinirea.
E prea târziu.. tu nu mai vrei. Nu contează ce simt.. tu decizi şi ştii asta…
Nu mai putea scrie...Lacrimile fierbinţi curgeau pe obrazul curat şi rece...rece ca un cristal pur, dar fără viaţă...Curgeau nebunele fără încetare, ca după o secetă cruntă. Într-adevăr, după atata timp în care îşi dorise să poată plânge liniştită, sa-şi verse amarul şi durerea şi nu putuse, acum plângea ca niciodată, ca prima şi ultima oară,fără să-şi poată explica exact de ce....Abia acum nu se mai simţea seacă, goală pe interior, lipsită de conţinut...Abia acum realizase că totuşi are şi ea sentimente. Fuseseră mereu acolo, dar niciodată măcar nu s-au exteriorizat, ci au stat acolo inerte, zbuciumând-o până în oase...Cerneala se amesteca acum cu lacrimi...se împleteau, se anulau! De ce plângea? Pentru o iluzie, o himeră, un product al unei imaginaţii fără limite...Şi-ar fi dorit să-i pună cineva un stop! Însă...era deja prea târziu...
Picături de ploaie cădeau cadenţat...Cine mai simţea ploaia ca ea? Cine ar fi putut înţelege un suflet atât de complicat, sufocat, răzvrătit?
