Vama Veche, ceai şi amintiri

           Băieţii de la Vama Veche reuşesc întotdeauna să mă atingă, să-mi trezească amintiri -unele ce-mi aprţin, altele nu-... E incredibil cât sunt de profunzi, de simpli şi în acelaşi timp de complecşi. În toată mizeria asta ce ne înconjoară (la propriu şi la figurat) sunt lumina de care am nevoie. Sentimente, adolescenţă, nebunie, rebeliune, dragoste şi iar dragoste, durere, mare...vise... Poezie pură...
            Mă bucur de tinereţea mea, de îndrăgostire, de visele ce mă călăuzesc! Mă bucur de iubire...Doamne, cât mai iubesc... Mă bucur de libertate... Zâmbesc nostalgic! Cât de ciudată e viaţa... şi totuşi...cât de mult o iubesc... Cât de mult îmi place să simt că trăiesc... Respir şi iubesc!
           Ceaşca de ceai  încă e călduţă... Mă îmbată aroma puternică de tei cu lămâie... Mica mea plăcere ce aş vrea să nu se mai termine....

Romantisme de ploaie

             Picături mărunte, aproape invizibile, reci... Picături subţiri, ascuţite, catifelate... Milioane de picături... Ploaie... Culori şterse, dizolvate... Atât de intim, de nostalgic...romantic...             

             Ploaia are un farmec pe care nu mulţi îl pot aprecia... E tristă şi dulce, plictisitoare şi fascinantă! Ploaia îţi spală sufletul... te trezeşte, te loveşte - uneori cu brutalitate, alteori uşor, dar mereu rece-

               Ploaia mă îndeamnă la introspecţie, mă pune faţă în faţă cu mine... Prima oară când am scris în jurnalul meu era o noapte ploioasă de vară. Eram mică, abia învăţasem să scriu, dar sunetul ploii - sacadat, trist, puternic- răsuna în mine şi mă răscolea. Trebuia să mă descarc... Voiam să mă descopăr... Aşa că am început să aştern idei fără conţinut pe un caiet uitat undeva prin sertarele mele... La început temătoare, stângace, mai apoi fără niciun fel de reţineri... Şi gândurile curgeau, se revărsau pe hârtie asemeni ploii ce binecuvânta pământul lipsit de viaţă. Era bine... Mă eliberam şi mă cunoşteam. Începeam în sfârşit să explorez misterul din mine. De atunci iubesc ploaia. E singura care are puterea să mă răscolească de fiecare dată, mă umple de... mine...

                Picăturile reci mă liniştesc... Sunt atât de catifelate...ca o mângâiere...ca o atingere revigorantă. Ploaia mă inspiră, o simt a mea, simt că avem o relaţie intimă şi că aşa cum numai ea mă poate înţelege, şi eu, la rândul meu, sunt singura care ştie să o simtă. E naiv...e exact ca atunci când citeşti o carte trăind-o cu atâta patimă încât o simţi a ta. Nu a ta în sensul că tu ai scris-o, ci a ta pentru că acum face parte din tine, din sufletul tău... e o bucată din tine. Simţi că nimeni nu poate aprecia cartea aceea aşa cum o faci tu.... Mi s-a întâmpat de câteva ori...  Mă durea când observam că o citeşte şi altcineva. Aveam senzaţia că o profana... Aveam senzaţia dureroasă că pătrunde undeva în adâncul meu. Mă stăpâneam cu greu să-i smulg cartea din mână, dându-mi seama cât de stupidă eram.... De aceea am evitat mereu acele cărţi "la modă", pe care le citeau toţi (gen seria "Twilight", "Harry Potter", cărţile de şcoală etc)... Îmi era prea teamă de zvâcnirile dispertate din minte când aş fi văzut-o în mâna altcuiva... Îmi era teamă că vor distruge vraja ei şi deci o parte din mine...

             La geam aud iar picături ce mă cheamă... O să ies să îmbrăţişez ploaia, să mă învelesc în ea, să mă acopăr de parfumul ei.... O să ies cu o umbrelă, nu pentru că mi-ar fi teamă de picături, ci pentru că îmi place să mă plimb sub umbrelă, jucându-mă cu ea copilăreşte, visând cu ochii deschişi... O să ies să mă las iar fascinată de culorile ce se dizolvă în faţa ochilor mei şi se contopesc în culoarea sufletului meu... O să ies cu cu tine în gând....şi o să-mi doresc să fi fost lângă mine ca să împărţim împreună magia picăturilor de ploaie... O să mă las sărutată de ele, o să te iubesc pe tine...

B.

             Nu sunt o femeie remarcabilă, plină de calităţi şi subtilă...Eu iubesc şi atât! Iubesc intens şi sălbatic, iubesc total şi exclusivist, iubesc fără să ţin cont de consecinţe şi de  "impresiile" celorlalţi!  

             Nu sunt prinţesa la ananghie în aşteptarea Făt-Frumosului salvator....Eu visez şi atât! Eu cred în visele mele....Nu-mi e teamă să evadez din realitate pentru că întotdeauna am crezut că viaţa e mai mult decât raţiune....E un mister al cărui răspuns se află în mine.

              Nu vreau să-mi spună nimeni cine sunt! Încă nu am reuşit să aflu nici eu asta, dar poate că nici nu trebuie. Ştiu doar că într-o zi o să dispar pur şi simplu şi nimeni, absolut nimeni, nu o să ştie câtă viaţă a zvâcnit în mine...
             Sunt doar tânără, pătimaşă şi aeriană!
            "Nu am nevoie de sfaturi, ştiu să greşesc şi singură"....