Să fie cafeaua amară şi viaţa dulce!

          Fiecare zi începe cu o trezire mai mult sau mai puţin plăcută. Există acele dimineţi crude şi reci, altele pufoase, uneori stresate şi enervate, alteori dulci şi leneşe, dimineţi în care nu ai vrea să mai scoţi capul de sub plapuma călduroasă şi dimineţi în care realizând că iar ai oprit ceasul şi ai dormit câteva ore în plus simţi că ai uitat şi cum te cheamă... Fiecare cu farmecul ei. Însă, oricum ar fi o dimineaţă, bună sau rea, o zi nu poate începe prost dacă te cuibăreşti în braţele unei cafele. Şi ce poate fi mai bun decât o ceaşcă de cafea neagră, amăruie, preferabil cu puţină miere, tare- cât să-ţi simţi celulele revigorate până la ultimul atom şi aromată pentru că un răsfăţ al simţurilor de dimineaţă nu poate crea decât premisele pentru o zi în care să debordezi de încredere şi optimism şi, de ce nu, de un strop de senzualitate.

           Cafeaua de dimineaţă e o desfătare aromată înainte de a te arunca în vâltorile unei zile. E acel moment de linişte când, cu mintea încă somnoroasă, te bucuri, tu cu tine, de fiecare înghiţitură uşor fierbinte, puternică, ce se prelinge lent pe buze ca şi cum ar dori să se impregneze în ele, priveşti ceaşca fascinat(ă) şi realizezi pentru a mia oară de ce e ceaşca ta preferată, zâmbeşti şi inhalezi cu nesaţ aburii ce-ţi alintă simţul olfactiv asemeni unei ibovnice ce-şi mângâie cu răbdare amantul. 

             Desigur, atunci când eşti student şi banii par a nu fi niciodată suficienţi, cafeaua ar putea fi considerată un lux. Adică, cum să te gândeşti să cumperi o cafea când vezi că nu-ţi ajunge mâncarea până la sfârşitul săptămânii? Şi un lucru e cert: cafeaua trebuie să fie de cea mai bună calitate, nu o făcătură de doi bani care nici măcar nu are gust şi cu atât mai puţin chimicale la plic cu etichete lipicioase şi ademenitoare expuse în diferite sortimente colorate. Pentru că o cafea e un răsfăţ, un moment unic şi profund. Dacă ai reuşit să pătrunzi tainele cafelei cu siguranţă mă înţelegi. Bineînţeles că nevoile noastre sunt nelimitate şi, vrem nu vrem, există şi o ierarhie a lor. Probabil că, într-adevăr, în această ierarhie, cafeaua este un lux, un artificiu, însă nu şi pentru mine. Nu e vorba de necesitate, nu e vorba de proprietăţile energetice ale ei, nici măcar nu e obişnuinţă, ci e o plăcere, un deliciu, un răsfăţ pe care mi-l ofer fără rezerve. De ce să regret ceva ce îmi place? Ceva ce mă face să mă simt bine? Şi nu mă face să mă simt bine fizic, ci e o desfătare spirituală, un catharsis de neînlocuit.

             Trăim într-o societate alertă, stresată, plină de nevoi nesatisfăcute şi al naibii de zgârcită. Totul este calculat minuţios, egoist. Din păcate, mulţi se pierd în iureşul acesta inutil şi uită să se simtă bine. Îşi sacrifică micile plăceri pentru aşa-zisele nevoi importante, dar pentru ce? Nu sunt fericiţi! Dimpotrivă, pe zi ce trece sunt mai morocănoşi. E plin de feţe nemulţumite permanent pentru că am uitat să ne bucurăm de lucrurile mici în viaţă: o plimbare, o floare, o conversaţie filosofică, un ceai aromat, un zâmbet simplu...Mă rog, fiecare are mica lui plăcere. Şi dacă e ceva ce-ţi place şi te face fericit, oare nu merită să o faci pur şi simplu, fără remuşcări, fără îndoieli şi fără rezerve?  

             Ei bine, dacă tot cafeaua e un lux, cum  a ajuns de altfel şi ţigara la bucată, de ce să nu-mi ofer luxul zilnic de a le savura? Merit, nu?