La un capat de linie

           9 ore de mers si un tren in intarziere.... Nu mai aveam rabdare.

         Ultimile 3 ore le-am petrecut in picioare, pe coridor, lipindu-mi fruntea de geam, invartindu-ma aiurea, zgariind usor marginile metalice. Ma gandeam la mine, alergand cu un ruxac in spate, taraind o valiza ca sa prind minunatia de tren. Rosie si energica, hotarata, am sarit in ultimul vagon, ajutata de un controlor micut si brunetel caruia nu am putut decat sa-i spun: "nu am bilet, credeti ca putem rezolva cumva?". Si am rezolvat, cu greu, dar cred ca am avut noroc. M-au lasat sa cobor la o statie sa-mi iau bilet, cu reducere de student evident. Functionara de dimineata fusese o scarba. Trecusera deja 9 ore de atunci...
            Ma intrebam daca as putea alerga mai repede decat mergea trenul. Mi se parea ca sta. Era o tensiune crescanda in mine, o curiozitate prea mare si un tremur nestavilit. Simteam privirile din jurul meu atintite spre mine, dar nu-mi pasa. Aveam altele pe cap. De exemplu, ce Dumnezeu caut eu acolo? Ce avea sa se intample cu mine? Si orice ar fi fost trebuia sa se intample cat mai repede.Oricum nu aveam cum sa dau inapoi si daca tot intrasem in hora voiam cu tot dinadinsul sa joc pana la capat. Timpul, insa, nu era de partea mea.
             Cand am coborat din tren m-a cuprins o confuzie teribila. Prea multa lume, prea multe bagaje, fete noi, un soare ce-si ilustra maretia in apus si nicio urma de el sau de iesire.... Am bajbait prin multime, strangandu-mi in pumn emotiile si temerile. L-am zarit brusc la cativa metri de mine si inima statea sa-mi sara din piept. Trebuia sa alerg, sa-i sar in brate, sa-i spun atatea, dar stiu ca cine isi arata primul sentimentele are de pierdut. Prin urmare, am ramas cuminte in spate, asteptand sa se intoarca. Se plimba nervos de colo-colo... Ii studiam copilaros capul scaldat in raze portocalii, expresia obosita si plictisita de pe chip, privirea usor obraznica si zambetul flegmatic din coltul  gurii. Ciudat, inca ma iau fiori.
               M-a vazut intr-un final. A venit incet spre mine, si-a apropiat fruntea de a mea si mi-a soptit: "ai intarizat". L-am sarutat apasat si am lasat mica mea escapada sa-si urmeze cursul.
               - Se insereaza, ar trebui sa mergem, altfel nu mai gasim cabana.
               -Cat ai de gand sa stai?
               -Depinde de tine.
             

Paralele

       Miroase-a ceai şi-a vodka cu lămâie şi-a fum de ţigară...

       Te ghicesc prin ceaţă şi dureri de cap. Am ameţeli şi tâmplele mi-s grele. Te îngân în gând şi te ascund în mine. Te fumez cu disperare, fum după fum şi nu mă potolesc, nu mă pot sătura. Privesc cu nerăbdare cum se transformă tutunul în scrum şi degetele mă ard. Mă frige răceala ta. Înghit cu nesaţ fum aromat, te respir... Te consum fără regret, aproape inconştient. Îţi dibuiesc silueta prin aerul fumat şi-mi pare că te îndepărtezi lent. Mai trag un fum şi-ajung la filtru. Închid ochii apăsat şi te simt lângă mine. Îmi strâng în pumn, în neştire, dorinţe explozive şi pasiuni nestăvilite.

        Mai aprind o ţigară. Ochii îi simt adânciţi în orbite, roşii şi obosiţi şi trag cu putere în plămâni până se umplu. Şi sunt goală... Şi te trag din nou în mine, te inhalez, te absorb, te doresc. Mă înfiori... Tremur, mă cutremur şi mă pierd. Mă caut în mine şi te găsesc pe tine. Te zăresc încă în depărtare prin nori de fum cu aromă de căpşuni şi înţepător miros de lămâie îmbibat cu alcool.

        Obrajii îmi ard şi mi-e frig. Mă strâng ca un embrion, mă prăbuşesc, mă ridic. E o implozie iminentă în mine. Respir greu, zâmbesc calm.

        

         Supradoză de fiori reci. Vise în şoaptă. Reprimări brutale.

         

Să fie cafeaua amară şi viaţa dulce!

          Fiecare zi începe cu o trezire mai mult sau mai puţin plăcută. Există acele dimineţi crude şi reci, altele pufoase, uneori stresate şi enervate, alteori dulci şi leneşe, dimineţi în care nu ai vrea să mai scoţi capul de sub plapuma călduroasă şi dimineţi în care realizând că iar ai oprit ceasul şi ai dormit câteva ore în plus simţi că ai uitat şi cum te cheamă... Fiecare cu farmecul ei. Însă, oricum ar fi o dimineaţă, bună sau rea, o zi nu poate începe prost dacă te cuibăreşti în braţele unei cafele. Şi ce poate fi mai bun decât o ceaşcă de cafea neagră, amăruie, preferabil cu puţină miere, tare- cât să-ţi simţi celulele revigorate până la ultimul atom şi aromată pentru că un răsfăţ al simţurilor de dimineaţă nu poate crea decât premisele pentru o zi în care să debordezi de încredere şi optimism şi, de ce nu, de un strop de senzualitate.

           Cafeaua de dimineaţă e o desfătare aromată înainte de a te arunca în vâltorile unei zile. E acel moment de linişte când, cu mintea încă somnoroasă, te bucuri, tu cu tine, de fiecare înghiţitură uşor fierbinte, puternică, ce se prelinge lent pe buze ca şi cum ar dori să se impregneze în ele, priveşti ceaşca fascinat(ă) şi realizezi pentru a mia oară de ce e ceaşca ta preferată, zâmbeşti şi inhalezi cu nesaţ aburii ce-ţi alintă simţul olfactiv asemeni unei ibovnice ce-şi mângâie cu răbdare amantul. 

             Desigur, atunci când eşti student şi banii par a nu fi niciodată suficienţi, cafeaua ar putea fi considerată un lux. Adică, cum să te gândeşti să cumperi o cafea când vezi că nu-ţi ajunge mâncarea până la sfârşitul săptămânii? Şi un lucru e cert: cafeaua trebuie să fie de cea mai bună calitate, nu o făcătură de doi bani care nici măcar nu are gust şi cu atât mai puţin chimicale la plic cu etichete lipicioase şi ademenitoare expuse în diferite sortimente colorate. Pentru că o cafea e un răsfăţ, un moment unic şi profund. Dacă ai reuşit să pătrunzi tainele cafelei cu siguranţă mă înţelegi. Bineînţeles că nevoile noastre sunt nelimitate şi, vrem nu vrem, există şi o ierarhie a lor. Probabil că, într-adevăr, în această ierarhie, cafeaua este un lux, un artificiu, însă nu şi pentru mine. Nu e vorba de necesitate, nu e vorba de proprietăţile energetice ale ei, nici măcar nu e obişnuinţă, ci e o plăcere, un deliciu, un răsfăţ pe care mi-l ofer fără rezerve. De ce să regret ceva ce îmi place? Ceva ce mă face să mă simt bine? Şi nu mă face să mă simt bine fizic, ci e o desfătare spirituală, un catharsis de neînlocuit.

             Trăim într-o societate alertă, stresată, plină de nevoi nesatisfăcute şi al naibii de zgârcită. Totul este calculat minuţios, egoist. Din păcate, mulţi se pierd în iureşul acesta inutil şi uită să se simtă bine. Îşi sacrifică micile plăceri pentru aşa-zisele nevoi importante, dar pentru ce? Nu sunt fericiţi! Dimpotrivă, pe zi ce trece sunt mai morocănoşi. E plin de feţe nemulţumite permanent pentru că am uitat să ne bucurăm de lucrurile mici în viaţă: o plimbare, o floare, o conversaţie filosofică, un ceai aromat, un zâmbet simplu...Mă rog, fiecare are mica lui plăcere. Şi dacă e ceva ce-ţi place şi te face fericit, oare nu merită să o faci pur şi simplu, fără remuşcări, fără îndoieli şi fără rezerve?  

             Ei bine, dacă tot cafeaua e un lux, cum  a ajuns de altfel şi ţigara la bucată, de ce să nu-mi ofer luxul zilnic de a le savura? Merit, nu?

            

Visare de după-amiază [Frumoasă]

          Fă-mă să mă simt frumoasă, ca şi cum pentru o secundă numai eu aş exista pentru tine... Priveşte-mă cu privirea aceea pătrunzătoare în care să mă pierd şi să mă simt frumoasă, iubită cu pasiune ca o femeie, dar protejată ca un copil. Zâmbeşte prostesc şi dulce pentru ca, pentru câteva clipe, să-mi rămână ochii aţintiţi asupra buzelor tale roz pal, cărnoase, apetisante. Apoi ochii tăi vor cădea asupra buzelor mele şi voi vedea în privirea ta că le doreşti, că în mod paradoxal, din acel moment, sunt ale tale... Iar eu o să am un zâmbet ironic care spune triumfător: "Acum te-am prins!"... Şi da, ceva din mine o să ştie că eşti al meu, măcar pentru câteva seri de priviri pline de înţeles, iar eu...ei bine, eu o să fiu frumoasa ta... Pentru că mă faci să mă simt frumoasă, fascinantă, senzuală, fără a rosti niciun cuvânt, fără ca cel puţin să-mi atingi mâna fugar, "din greşeală". Orice gest, orice cuvânt ar fi o implicare a celorlalţi, o profanare a momentului, dar privirile... Oh, privirile în care ne adâncim reciproc, cine să le pătrundă? Ei nu mai sunt! Rămânem doar noi doi singuri într-o lume ce freamătă de tensiuni şi pasiuni, de gânduri ce vorbesc fără cuvinte şi de buze înfierbântate, arzătoare...Sclipesc doar două perechi de ochi... Şi câte mai vorbesc... Nici o mie de cuvinte nu pot reda înţelesul unei singure priviri. Ele au modul lor tainic de a comunica. Cum de nu am remarcat ochii aceia înainte?

           Mâinile nu mai pot sta cuminţi pe genunchi. Strâng în mod obsesiv, tensionat faţa de masă, paharul, blugii asprii... Dar privirile nu încetează... Timpul s-a oprit...

Da, domnule, avem colanţi!

               A trecut o groază de timp de când nu am mai scris pe blog, nici măcar nu l-am deschis.... Au fost alte priorităţi şi o situaţie mai încurcată pe acasă.... Totuşi, abia aşteptam să pot scrie articolul acesta pentru că există un subiect care mă scoate din sărite în ultimile luni: colanţii!

             Nu sunt critic vestimentar şi poate că de multe ori nici eu nu fac cele mai inspirate combinaţii în materie de îmbrăcăminte, dar îndrăznesc să consider că am măcar puţin simţ estetic, şi tocmai acest simţ estetic este puternic zguduit pe stradă, la şcoală, într-un magazin sau la vreo terasă, când mă izbeşte cu brutalitate imaginea unui fund celulitic sau a unui vagin chinuit, aproape tăiat în două de cusătura unei perechi de colanţi transparenţi... Roz bombon, mov intens sau mov pal, griuri de toate felurile, negru şters (sau doar prea frecat), verde crud şi chiar albastru spălăcit.....Colanţi de toate culorile şi mărimile ce se mulează perfect pe fiecare strat de celulită şi sunt atât de performanţi încât scot în evidenţă cu exactitate chiar şi aspectul de coajă de portocală, ca să nu mai pomenesc de şoldurile bifurcate din care atârnă grăsimea, dar şi burtica cu toţi colăceii de salvare la vedere. Nu trebuie precizat faptul că aceşti minunaţi colanţi sunt purtaţi cu un top mulat şi cât mai scurt, pentru a se evidenţia formele "apetisante" ale purtătoarelor.

           E o ofensă adusă feminităţii! Bineînţeles că avem şi specimene care nu se bucură de o cantitate însemnată de grăsime inestetică, nesănătoasă şi gelatinoasă. Altfel spus, sunt slabe! Acestea consideră că în virtutea acestui fapt colanţii transparenţii şi ultramulaţi le avantajează. De altfel chiar am întrebat pe cineva care purta o pereche de colanţi de ce o face , iar răspunsul ei, dat cu vădită superioritate, a fost următorul: " Vai Bianca, cum de ce îi port? Pentru că sunt sexy şi seducători. Bărbaţii adoră femeile în colanţi!" Ok... nu pot să neg faptul că fata chiar avea un corp drăguţ, minionă, frumuşică, dar fundul ei tot m-a izbit, cât de necelulitic era el! Şi mai mult decât fundul m-a dezgustat partea din faţă (ştiţi voi), atât de bine evidenţiată.....Poate dacă aş fi băiat m-aş bucura de o astfel de privelişte, dar e greu de spus. Sunt convinsă că la vârsta în care hormonii tropăie şi două din trei cuvinte încep cu "p", băieţii savurează la maximum toate aceste "delicii", dar atât! Păstrez speranţa că sunt câţiva mai maturi şi care gândesc şi cu capul de pe umeri!

              Din punctul meu de vedere, o femeie trebuie să aibă puţin mister, să fie ceva ce trebuie descoperit treptat în ea, cucerit....Să ştie cât şi cum să ofere, dar mai ales cui. Să ştie să se bucure de corpul ei, oricum ar fi el, punându-i în evidenţă calităţile şi acoperindu-i imperfecţiunile. Cred că o femeie trebuie să radieze, să fie mereu proaspătă şi înfloritoare, să poarte lucruri care  se potrivesc personalităţii ei, dar estetic, cu bun gust....

             Ştiu foarte bine că sunt şi o categorie de colanţi mai grosuţi, dintr-un material mai tare, cu buzunăraşe şi năsturei, care sunt făcuţi ca să fie purtaţi ca pantaloni. Aceştia sunt grozavi pentru UNELE persoane, dar NU pentru ORICINE. Mă înteb de multe ori dacă anumite fete se uită în oglindă înainte să plece de acasă. Şi eu văd multe articole vestimentare pe stradă sau la tv care îmi plac, dar ce folos dacă nu-mi stau bine? Ce folos dacă evidenţiază exact ceea ce eu nu vreau să se vadă? E absurd!  La această vârstă ar trebui să ştiţi deja ce tip de corp aveţi, ce vă avanajează şi ce nu. Mă doare în cot că la modă sunt colanţii-pantaloni (nu doar colanţii pentru că aceştia sunt o eroare de tip "piţiponceală" şi din câte ştiu eu se poartă cu anumite rochiţe sau bluziţe lungi) dacă nu se potrivesc corpului meu! Şi mă doare în cot că se poartă topuri scurte şi mulate dacă mie îmi atârnă două straturi substanţiale de grăsime la şolduri şi pe burtă. scopul meu e să arat şi să mă simt bine, nu să dezgust pe toată lumea din jur!

            Abia aştept ziua în care o să pot ieşi şi eu din casă fără să fiu nevoită să asist la asemenea imagini şi o să pot bea un suc sau o cafea fără să-mi vină să vărs!

          Sfat: uitaţi-vă în oglindă înainte să ieşiţi din casă sau mergeţi la cumpărături cu cineva cât de cât priceput!

(Auto)Motivaţional

 Încetează să te mai învinovăţeşti pentru tot ceea ce nu ai făcut! Nu o să poţi schimba asta, iar amărăciunea nu o să dispară decât atunci când o să decizi să mergi mai departe fără regrete!

 Nu te mai compara mereu cu cei din jur! Eşti unic(ă) şi nu e nevoie să te integrezi în tiparele celorlalţi pentru a fi perfect(ă)

Învaţă să te ierţi şi să te accepţi aşa cum eşti! Cunoaşte-te, analizaeză-te, iubeşte-te!                                

Nu te ferii de lovituri şi greutăţi! Doar acestea pot da cu adevărat sens vieţii tale. Fără ele nu o să poţi valora fericirea, nici pe cei dragi şi nu o să creşi spiritual!
          
  Zâmbeşte! Acum, aici, simplu! 

                  

Vama Veche, ceai şi amintiri

           Băieţii de la Vama Veche reuşesc întotdeauna să mă atingă, să-mi trezească amintiri -unele ce-mi aprţin, altele nu-... E incredibil cât sunt de profunzi, de simpli şi în acelaşi timp de complecşi. În toată mizeria asta ce ne înconjoară (la propriu şi la figurat) sunt lumina de care am nevoie. Sentimente, adolescenţă, nebunie, rebeliune, dragoste şi iar dragoste, durere, mare...vise... Poezie pură...
            Mă bucur de tinereţea mea, de îndrăgostire, de visele ce mă călăuzesc! Mă bucur de iubire...Doamne, cât mai iubesc... Mă bucur de libertate... Zâmbesc nostalgic! Cât de ciudată e viaţa... şi totuşi...cât de mult o iubesc... Cât de mult îmi place să simt că trăiesc... Respir şi iubesc!
           Ceaşca de ceai  încă e călduţă... Mă îmbată aroma puternică de tei cu lămâie... Mica mea plăcere ce aş vrea să nu se mai termine....